27 ~ Mare albastră I

Zile în care totul pare mai liniştit, mai normal, mai adevărat. Săptămâni în care timpul se scurge încet, dar îmi place încetul ăsta. Se poate să nu mai vreau să se termine anul? Să fie Camin un fel de oraş în care să nu vrei să ajungi, dar odată ajuns, să nu mai vrei să pleci? Oameni ciudaţi, dar parcă şi asta începe să îmi placă. Parcă începe să îmi placă la liceu. Unde în timpul orelor Andi doarme într-un colţ al băncii, iar Romina povesteşte. Nici nu ştiu exact ce povesteşte. Orice, presupun. Cantina unde cei de pe Round Street râd la aceeaşi masă, iar ceilalţi vorbesc despre ei. Adică despre noi. Relaţia dintre Andi şi Mel s-a sfârşit. Andi a înşelat-o cu o fată roşcată şi scundă. Adică aşa ştie Mel. De fapt, Andi a înşelat-o cu fete roşcate, brunete, blonde, scunde, înalte, slabe, mai puţin slabe. Andi nu pare să sufere. Mel în schimb s-a mutat în altă bancă şi nu mai salută pe nimeni de pe Round Street.

Lisa şi Claudiu continuă să nu aibă o relaţie, dar acum se ţin de mână mereu, se sărută în public şi amândoi poartă acele brăţări fosforescente. Iarna parcă s-a lăsat speriată de primăvară puţin cam devreme. Aprilie nu e aprilie. E mai mult un fel de iunie. Soarele răsare în fiecare dimineaţă pe toate străzile şi ne cam prea încălzeşte. În unele suflete e încă rece. În al meu parcă ar fi călduţ sau mai cald decât atunci când am ajuns prima dată în acest nicăieri. Să fie Xan sau să fie timpul care a primit destul timp? Să fie ambele. Bocancii i-am aruncat neintenţionat pe undeva pe sub pat. Nici o viaţă fără iubire, nici o primăvară fără converşi.

Marc şi Maia au acum o relaţie şi în weekend, Maia vine la noi acasă în mod oficial. Adică a mai fost la mine acasă de câteva ori, dar acum vine la Marc acasă. Ca iubită a lui. Ceea ce e ciudat...adică locuim în aceeaşi casă. Eu şi Xan avem nimic. Totuşi avem ceva, cumva, pe undeva. Toţi ştiu că ne înţelegem foarte bine. Lisa este surprinsă. Mi-a spus de câteva ori că nu ştie pe nimeni să fi fost atât de apropiat de Xan. Romina ştie asta şi chiar se comportă civilizat. Nici SMS-uri nu îi mai trimite. Îmi place Xan? Cred că îmi cam place. Am încredere în el? Am încredere că m-ar susţine şi alege în defavoarea oricui. Mi-a dovedit asta de câteva ori. Totuși, nu poţi fii sigur de nimic atunci când e vorba despre Xan. Dar, fidel faţă de oamenii la care ţine, categoric este. Atunci când suntem singuri ne comportăm exact cum s-ar comporta oricare alţi doi oameni care au o relaţie. Când suntem la masa zgomotoasă sau la cantină sau oriunde altundeva unde sunt ceilalţi din Camin, suntem prieteni. Prieteni foarte apropiaţi, dar numai şi doar prieteni.

Da. Şi la masa zgomotoasă începe să îmi placă. Cred că am devenit şi eu zgomotoasă. Cred că nu îmi mai pasă dacă ceilalţi ne privesc şi ne ascultă. Cred că încep să mă simt ca într-o familie tot mai mult. Ei m-au acceptat în familia lor din prima săptămână. Mie mi-au luat mai mult de 6 luni să accept că nu mai sunt „fata abia sosită în oraş”. Planul e acelaşi: când anul se termină, mă întorc acasă.

Vineri, ora 11, cantina şcolii. Spaghete cu un fel de sos dubios. Gustul e totuşi acceptabil. Xan se pare că adoră spaghetele. Nici nu pare să mai respire. Lisa râde de 5 minute datorită unei glume pe care a spus-o Alex. Mihai îşi face tema la matematică într-un colţ al mesei în timp ce cu mâna stângă îşi îndeasă spaghete în gură. Doar noi cinci. Este vineri, este destul de cald afară, este de înţeles. Mă aşteaptă o lungă după-amiază în care istoria va fi cea mai bună prietenă a mea. Spre seară, vom merge în Shine, ca de obicei. Ca în fiecare vineri seara. Păi nu am nimic mai bun de făcut. Încă nu am hotarât ce voi face cu viaţa mea. Parcă nici nu mai contează. Parcă timpul este destul şi prea mult. 

Romina intră în cantină, îşi ia spaghetele. Nu a fost prezentă la primele 3 ore, dar se pare că niciodată nu e prea târziu. Un tip roşcat cu pistrui se ridică şi începe să îi vorbească în timp ce îşi plimbă mâna dreaptă prin păr. Pare să fie emoţionat. Romina îl priveşte fără nici o expresie după care dă afirmativ din cap. Tipul se aşază la masa lui, iar Romina vine spre noi. 

-Diseară am auzit că tematica e "alb-negru". spune ea destul de încântată

În unele seri de vineri şi sâmbătă, în Shine se stabileşte câte o tematică. O sa caut o rochie neagră sau albă. Probabil neagră. Poate are Lisa pantofi albi să îmi împrumute. Pantofi albi? Parcă nu sună bine. Mai bine rochie albă. Lisa şi Romina încep să vorbească despre diseară. 

-Ştiu că ai multe haine negre, dar nu o să le foloseşti în seara asta.

Mă uit mirată spre stânga. Xan vorbea cu mine? A vorbit destul de încet, deci cu mine. Nu mă priveşte. Continuă să mănânce. Vrea să mă îmbrac în alb?

-Nu o să port nimic alb. Cel mult o cămaşă. răspund nehotărâtă

-Tatăl tău este acasă? 

-Nu. Nu e nimeni acasă.

-Până mâine?

Vorbeşte tot mai încet. Ceilalţi de la masă nu au cum să audă. De fapt, ceilalţi par să se contrazică pe o temă necunoscută mie.

-Părinţii nu se întorc până duminică. Marc vine mâine.

-Ai ore până la 14? întreabă el calm şi fără nici o expresie

-Până la 13. răspund tot mai curioasă

-Perfect. Vin să te iau la 14. 

-Unde mergem? 

-Ştiu că îţi plac surprizele.

-Spune-mi!

Toţi s-au oprit din vorbit şi au început să mă privească. Ultima mea replică a fost mult prea puternic rostită. Xan se ridică de la masă zâmbind cu aroganţă. Salută şi pleacă. Exact ca un  star rock. Trece printre mese şi iese pe uşă. Câteva capete de fete se întorc în urma lui. Alte câteva fete încep să chicotească. Probabil au impresia că le-a zâmbit. Am mai auzit multe fete spunând asta. Poate le-a zâmbit. Tot ce lipseşte acum sunt nişte aplauze. Dar nimic nou. Aşa se întâmplă de fiecare dată când el intră sau iese de undeva.

Ora 14:03, aceeaşi vineri în care soarele prăjeşte asfaltul. Încerc să memorez nişte altitudini ale Carpaţilor Orientali. Linişte. Îmi place liniştea asta. Nu se întâmplă prea des să fiu singură acasă. În 5 minute plănuiesc să îmi fac o cafea. 2505 m, 2100 m...cineva a apăsat pe soneria de la intrare. Iar. Şi iar. Am auzit din prima, dar nu am cum să sar de la etaj. Trebuie să cobor pe scări. Iar. În momentul în care am deschis uşa, parcă un ocean întreg mi-ar fi inundat casa. Senzaţia de cald, ocean, soare, plajă, nisip, tropical. M-a privit din cap până în picioare câteva secunde, după care a dat dezaprobator din cap. Sunt îmbrăcată într-o pereche de pantaloni largi cu imprimeu de leopard şi un tricou cu un elefant roz pe piept. Şi o pată de ketchup. Părul meu este totuşi aranjat. Creţ, dar cât de cât aranjat. Credeam că glumeşte cu ora 14...

-Acum va trebui să porţi ce vreau eu.

Mă împinge uşor într-o parte, intră în casă neinvitat după care mă sărută pe frunte şi porneşte spre etaj. Eu rămân şocată şi ţinând de uşa de la intrare. O închid încet. Ce face? Ajungând în camera mea, realizez că îmi scoate toate hainele din dulap. Ce caută?

-Asta nu am mai vazut-o pe tine.

Ţine în mână o rochie verde-smarald de vară. Nu îmi place rochia aia. 

-Pot să ştiu ce faci? întreb cât de serioasă e posibil

Nu pot fi serioasă. Adică Xan e în camera mea, cu un tricou negru larg, pantaloni bermude și tenişi verzi. Nici nu ştiam că are tenişii ăia. Și pantalonii ăia cum au apărut pe el? Deci e aici şi îmi scoate hainele din dulap. E practic pe jumătate bagat în dulapul meu. Aruncă rochia-smarald pe pat. Scoate nişte tenişi albi de sub birou. O pereche de papuci de plajă pe care chiar nu ştiu unde i-a găsit. Un maieu negru, strâmt. O pereche de pantaloni scurţi. Paula mi i-a dat de ziua mea anul trecut, dar sunt prea tăiaţi. A scos o geantă cu care eu obişnuiam să merg la bazin şi a înghesuit toate hainele în ea.

-Mă jefuieşti?! întreb amuzată

-Nu. Poţi să te îmbraci cu alea.

Îmi indică maieul negru mulat şi pantalonii de la Paula. Nu. Nici vorbă. Unde crede că o să merg îmbrăcată aşa?! Nici nu o să merg nicăieri dacă nu îmi spune unde. Şi de ce mi-a băgat hainele în geanta aia?!

-Nu o să port alea şi clar nu voi merge cu tine nicăieri. 

-Nu vrei să mergi cu mine sau nu vrei să mergi pentru ca nu ştii unde mergem? întreabă în timp ce caută ceva la măsuţa mea de machiaj.

-Pentru că nu ştiu unde mergem. răspund hotărâtă

Ridică geanta în care mi-a înghesuit hainele şi porneşte spre parter. Unde îmi duce hainele?! Am alergat până la uşa de la intrare ca să văd că în faţa casei mele e o decapotabilă verde. Ferrari f458. Văd bine, oare? Nu ştiu de ce, dar în momentul în care l-am văzut pe Xan lângă maşina asta, mi-am dat seama că asta e maşina care îl reprezintă. Maşina mea e un Aston Martin DB9 albastru, iar maşina asta e pentru el. Vine spre mine zâmbind. 

-Acum o să pleci cu hainele mele? întreb supărată

-O să plecăm cu hainele tale. răspunde în timp ce caută ceva în spatele uşii

Cheile. Îmi fură hainele şi acum îmi fură cheile de la casă! 

-De unde ai maşina aia?! Şi nu ţi-am dat voie să intri în casă!  Mă jefuiești?!

Acum chiar începe să mă enerveze. Crede că o să mă convingă să merg cu el. De data asta, nu. Ce poate să facă? Mă ia din nou pe sus?! 

-Hai, unşpe. Nu te mai prostii.

Îşi pune o mână în jurul taliei mele şi mă scoate cu forţa afară din propria casă. Închide uşa de la intrare şi porneşte spre maşină. Mă lasă aici. În faţa casei mele, doar că nu mai am cum să intru! Sunt desculţă, în stradă. Xan urcă în maşină şi porneşte motorul.

-Mă laşi aici?! strig nervoasă

Nu răspunde. De undeva din dreapta scoate o pereche de ochelari de soare. Îi pune la ochi după care îşi pune o ţigară în gură. Îşi bate joc de mine! Sunt desculţă şi scoasă afară din propria casă. Şi cu un tricou stupid cu o pată de ketchup. 

-O să stau aici până termin ţigara. Dacă nu urci până o sting, rămâi aici. spune evident distrându-se pe seama situaţiei

Mai are vreo patru fumuri de tras. Aş putea să aştept până ajunge la filtru, dar nu are rost. Chiar nu are rost. O iau desculţă spre şosea. Înconjor maşina. Round Street e pustie. În momentul în care vreau să urc în dreapta, Lisa iese afară din casa ei împreuna cu Claudiu. Amândoi mă privesc nedumeriţi. Nici nu mă mir. Sunt o fată îmbrăcată în haine de casă, desculţă, care vrea să urce într-un Ferrari. Le fac cu mâna şi ei îmi răspund fără nici un cuvânt. Deschid uşa şi mă aşez pe scaunul din piele. Xan porneşte radioul. Bishop cântă "River". Işi stinge ţigara, îmi întinde o pereche de ochelari de soare John Lenon. Lentile albastre. Xan accelerează şi îmi ţine mâna stângă cu mâna lui dreaptă. Nu pentru că se teme că aş vrea să fug. Are un inel argintiu pe un deget. Să îmi pun centura, deci.

Eminem cântă ”Beautiful”. Cam 100 km/h. Plus, minus 10. Tot desculță sunt. Orașul cam rămâne în urmă. Tot mai puține case, tot mai mult câmp. Nu sunt sigură unde mergem. Xan face glume. E într-o dispoziție bună. Eu încerc să par deranjată, nu prea reușesc. Nici nu prea sunt. Îmi place să îl văd râzând. Râsul lui mă calmează cumva. De fapt, prezența lui mă face să mă simt în siguranță.

Uneori mă întreb ce fel de relație avem. Suntem prieteni? Da. Cred că suntem. Doar atât? Cred că mai mult de atât. Asta e una dintre cele mai geniale mașini. Soarele topește asfaltul, dar cui îi pasă de asta acum? Am ochelari rotunzi, sunt într-un Ferrari și în stânga mea e un brunet cu un abdomen tare. Nu știu unde vom ajunge, dar oare contează? ”Oriunde” e perfect. Anul ăsta școlar poate nu a fost cel mai aiurea din viața mea. Ce începe ca o catastrofă se poate transforma ușor într-o poveste cu un brunet frumos și o blondă aproape îndrăgostită.

-Cât durează până ajungem? întreb destul de serioasă

-Cam o oră. Zic să te faci confortabilă.

-Păi e deja ora 3. Vom ajunge târziu înapoi?

-Da.

-O să mai mergem în Shine­­?

-Da. Vineri seara, săptămâna viitoare. răspunde

-Unde mergem?

-La plajă.

-Poftim?!

La plajă? Nu putem face asta! Nici costum de baie nu am. Ba da...am. Xan l-a pus în geanta aia. E total dement. Ok. Mă calmez. Nu pot face nimic mai mult decât să mă calmez. Sau pot, dar nu vreau.

Un fel de intersecție. Trec mașini în toate părțile. O grămadă de drumuri, de oameni. Sunt pe trotuar. Xan e pe cealaltă parte a șoselei. Mă privește trist parcă. Ne desparte un semafor și o trecere de pietoni. Ce oraș e ăsta?! Blocuri înalte. Nu pot vedea cerul. Vreau să ajung lângă Xan. Semaforul e albastru. Albastru?! Parcă semafoarele aveau doar trei culori. Sunt prea multe mașini. Voi fi călcată. Un bărbat înalt stă lângă mine, nu îi pot vedea fața. Ceilalți oameni trec grăbiți și se lovesc de mine. Nu cunosc pe nimeni. Xan e încă acolo. Încă mă privește. De ce nu încearcă să ajungă la mine? Sau încearcă? Mi-e frig. Vreau să îl strig, dar nu îmi pot auzi propria voce. De ce nu pot vorbi? Îi fac semne disperate cu mâinile. El nu se mișcă, dar începe să zâmbească. Un zâmbet trist. Apoi ochii lui se fac mari. Cred că privește undeva în spatele meu. Mi se face frică.

-Ești în regulă?

Xan mă privește serios. Suntem în Ferrari. Într-un oraș. Recunosc orașul. Am mai fost aici. Suntem aproape de plajă.

-Mă auzi?

-Da. Doar un vis. răspund rapid

-Pari speriată. spune la fel de serios

-Nu am zis că a fost un vis plăcut.

-Înveți prea mult. Ești obosită.

Mă sărută apăsat pe buze apoi zâmbește.

-Pentru ce a fost asta? întreb amuzată

-Pentru că ești frumoasă.

Bine, asta e chiar drăguț.

-Hai să urcăm. spune în timp ce coboară din mașină

Suntem lângă o clădire înaltă. Douăzeci de etaje. Poate mai mult. Un hotel. Ce facem aici?! Cât vom sta în locul ăsta? Nu mergem în Shine pentru că nici măcar nu vom fi în Camin?! Ușa din dreapta îmi este deschisă și cineva mă prinde de picior. Îl retrag rapid din mâinile lui, apoi realizez că este vorba de Xan.

-Ce faci? întreb serioasă

-Încerc să te încalț. Vrei să mergi desculță? spune râzând

-Aa..nu. Ok.

Mă încalță. Cu tenișii mei. Apoi intrăm în hotel ținându-ne de mână. Versace, Prada, Dolce Gabbana, Louis Vuitton, Lee Cooper, Gucci, Lacoste. S-au adunat aici toate brand-urile din lume? Armani. Se pare că da. Iar eu sunt în pantaloni cu imprimeu de leopard și un tricou pătat de ketchup. Fantastic. Oamenii nu mă privesc. Majoritatea vorbesc la telefon. Recepționera pare a fi o persoană destul de rece. Asta până în momentul în care începe Xan să vorbească. Fața ei e toată un zâmbet acum. Pe mine nici nu mă privește.

Pornim spre lift. Podeaua strălucește. Totul e roșu și argintiu. Parcă aș fi ajuns la Palatul Regal. La etajul 11, liftul se oprește. Pornim pe un coridor lung plin de uși. Până la ușa 307. O ușă deja deschisă. Intrăm într-un living gigantic. În partea dreaptă e o baie, iar în capat o ușă care probabil duce la dormitor. Canapele acoperite cu piele crem. Un perete de sticlă spre balcon. În baie există o cabină de duș și o saună! Toată baia e albă. Ăsta e cumva Raiul?! Aproape alerg spre dormitor. Mor de nerăbdare să văd ce lucruri supranaturale se ascund acolo. Un pat gigantic și alb. Podea neagră și un perete acoperit cu o perdea albă transparentă. Un dressing în partea dreaptă și încă o baie. Unde am ajuns? Pot să trăiesc tot restul vieții mele aici? Xan își pune o mână în jurul umerilor mei și mă trage încet spre el.

-Îți place?

-Da...păi e acceptabil. spun râzând

-Merg să fac un duș și apoi putem merge pe plajă sau unde își dorește sufletul tău. E ok?

-Da.

-Sau vrei să faci tu duș prima?

-Nu. E ok. Plus că sunt două băi aici.

-Nu durează mult.

Mă sărută pe frunte, după care pornește spre baie. În drum, își scoate tricoul și îl aruncă pe o canapea din living. A făcut-o intenționat? Sigur că da! El e Xan. Știe ce face. Totuși nu a propus să merg cu el la duș. Totuși și-a scos tricoul înainte de ajunge în baie. Totuși o să caut niște haine mai potrivite de îmbrăcat. Îmi dau jos pantalonii și tricoul. Unde a pus geanta aia? Nu o văd în dormitor, deci ar trebui să fie în living. Chiar acolo este. În celălalt capăt al livingului. Păi oricum Xan face duș. Pornesc relaxată spre geantă și în timp ce mă aplec să o ridic aud o ușă deschizându-se. Nu se poate să fi terminat atât de repede de făcut duș! 

28 ~ Mare albastră II