Alarma
telefonului sună. Deja sunt trează de mai bine de 15 minute. O opresc şi
privirea mi se aţinteşte asupra hainelor aruncate pe uşa șifonierului. Sunt
hainele pe care le-am considerat aseară potrivite pentru prima zi de școală. Mă
rog, a 12-a primă zi de şcoală. Dar de ce mă simt de parcă nu am mai fost
niciodată într-o şcoală? Sper doar să se termine cât mai repede.
După 20 de
minute cobor scările îmbracată în blugi negri şi o cămaşă gri. Aşa am şanse
mari să nu ies prea mult în evidenţă, deşi ştiu că sunt în Camin şi oricine nu
mă cunoaşte, se va uita lung şi curios la mine. Măcar încerc. Părul meu blond
şi întins cu placa stă liber pe spate.
Marc se uită la mine cu ochii albaștri acoperiți de somn şi începe să râdă. Stă la masa din bucătărie îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de pijama şi un tricou cu „Guns n roses”.
-Parcă te-ai
pregăti pentru propria execuție. Ce-i cu faţa ta?
Probabil nu arat
prea fericită şi nici nu încer să fiu, dar categoric nu am chef de glumele lui
acum. Aşa că decid să îl ignor pur şi simplu, dar el nu.
-Vrei să te duc
cu maşina la şcoală? întreabă el în timp ce devorează o gogoaşă cu
ciocolată
De unde are chestia aia? Şi eu vreau una.
-Nu sună rău.
Mai ai...?
-Nu. Să fi gata
în 10 minute. spunând asta se ridică de la masă şi urcă la etaj, probabil spre
camera lui.
Mama intră în
bucătărie, părul ei șaten este prins într-un coc aranjat și este îmbrăcată cu
hainele obișnuite pentru o zi de muncă. Cel mai probabil urmează să lipsească
de acasă ore și ore în timp ce machiază câteva zeci de persoane pentru tot
felul de evenimente. Lipsa ei este un lucru cu care am avut șansa să mă
obișnuiesc în cei 18 ani. Mă întreabă dacă am mâncat şi începe să întindă unt
pe o felie de pâine. Îmi pregăteşte mereu un sandviş pentru şcoală. Da, aş
putea să fac şi eu asta, dar parcă este mai bun dacă îl face mama.
-Sunt sigură că
te vei descurca azi. Nu ştiu de ce îţi faci mereu atât de multe griji.
Ochii ei
albaştri mă privesc pentru o clipă, după care se întoarce şi pune sandvişul
într-o hârtie de împachetat verde. Nici nu a fost nevoie să îi spun şi ea deja
ştie că îmi este frică.
-Nu îmi fac
probleme. Doar că aş fi preferat să nu schimb şcoala, colegii, prietenii, casa
şi oraşul în ultimul meu an de liceu. răspund eu cu o expresie ofticată
-A fost alegerea
ta și cred că a fost cea mai bună. Prietenii tăi vechi sunt încă prietenii tăi
şi cine ştie, poate îţi va plăcea mai mult aici decât la fostul liceu. spune ea
în timp ce îmi întinde sandvişul şi zâmbeşte.
-Nici o şansă.
-Nu fi
negativistă. Totul se întâmplă cu un scop, ţi-am mai spus.
-Nu cred în aşa
ceva, ştii doar.
Da, ştie, dar ea
crede. Îi place să creadă ca fiecare experienţă o trăim cu un motiv, chiar şi
cele mai puţin plăcute. Fratele meu seamănă foarte mult cu mama. Este la fel de
plin de viaţă şi sociabil ca ea. Eu sunt ciudata familiei. Acum câţiva
ani am ajuns să cred că sunt adoptată, dar semăn fizic prea bine cu tata. Am
ochii lui căprui şi părul lui blond. Deci nu, nu sunt adoptată. Dar categoric
nu sunt ca ei.
Marc îmi face
semne disperate de afară să ies odată. Dar când a ajuns acolo? O pup pe mama pe
obraz, îmi iau geanta şi ies în stradă. BMW-ul negru a lui Marc este pornit şi
fratele meu stă pe scaunul din stânga, încă în pijama, mutând posturile de
radio.
Până la şcoală a
fost un drum de aproximativ 5 minute. Un oraş mic şi stupid. Liceul este mai
mic decât cel în care am învățat până acum, are un singur etaj peste parter, o
curte în față cu câteva bănci și spațiu verde, iar în lateral se vede capătul
unui teren de sport.
-Vrei să vin cu
tine? întreabă Marc
Da, exact asta mi-ar lipsi. Ca fratele meu mai mare să mă conducă în pijama de mânuță în clasă.
-Poate anul
viitor. îi răspund râzând şi cobor din maşină
Acum e acum. O
mulţime de elevi povestesc în curtea din faţă a liceului. Câţiva băieţi se
holbează la maşina unui dintre ei şi o cercetează impresionaţi. Un grup de fete
îmbrăcate toate în rochii asemănătoare, râd în timp ce îşi fac selfie-uri.
Observ câțiva elevi strânși în dreapta intrării. Recunosc părul negru și drept
al Lisei, îmbrăcămintea fosforescentă a Rominei, dar și pe Andi purtând
ochelari de soare fumurii și papuci de plajă. Vecinul meu Alex vorbește la
telefon gesticulând agitat undeva la doar 2 m de restul. Oamenii ăştia nu stau
împreună doar la masa zgomotoasă, stau împreună peste tot. De ce
poartă Andi papuci de plajă la școală? În Shine a fost foarte capabil să se
încalțe potrivit locației, dar se pare că școala este plaja lui. Ar trebui să
îi salut sau ar trebui pur și simplu să îmi caut noua clasă? Sunt totuși
singurii oameni pe care îi cunosc în Camin.
Fac câțiva pași nesiguri spre grup, când din lateral aud un motor de mașină care oprește pe iarbă, iar câțiva elevi se strâng în jur. E aceeași mașină neagră care a claxonat jumătate de stradă când stăteam cu Lisa și Andi pe terasă. Coboară un tip înalt purtând o geacă de piele neagră, tuns foarte scurt, cu pielea de culoare închisă și un pachet de țigări în mâna stângă. El ar trebui să fie Claudiu de la casa 17? Se îndreaptă spre cei de pe Round Street, deci cel mai probabil este el. Am să le fac un semn de salut cu mâna și am să mă îndrept spre clasă.
O mână puternică
se aşază pe umărul meu. Primul lucru pe care îl observ este că poartă un ceas
Fossil. Sunt îndragostită de genul ăsta de ceasuri. Aş putea chiar să mă
căsătoresc cu unul, atât de îndrăgostită sunt. Cureaua maro din piele, cadranul
argintiu şi cifrele romane...
-Pari pierdută,
unşpe.
Şi aşa mă
întrerupe din adorarea ceasului său. Mă uit o secundă cu adevărat pierdută la
el, după care în mintea mea are loc un click şi îmi amintesc.
Tipul care mi-a cumpărat Cuba Libre fără să îi cer. Tipul cu cel mai fierbinte
zâmbet posibil. Băutura mea preferată, zâmbetul meu preferat şi acum ceasul meu
preferat. Stai, unşpe? Mi-a spus cumva „unşpe”? Oare a uitat cum mă cheamă?
-Unşpe? întreb
nedumerită
Și realizez că în tot timpul ăsta stăteam pe aleea ce duce la intrare, dar nu făceam nimic. Doar meditam dacă să mă alătur grupului sau nu.
-Stai la casa
numărul 11, nu?
-Da, nouăşpe.
răspund ironic
-Deci te-a interesat unde stau.
Râde. Şi atunci
îi văd din nou ochii. Mai negri decât am văzut eu vreodată, de parcă te-ar
putea înghiţi pentru totdeauna, acolo, în ei. Un abis infinit.
-Ţi-ai luat deja
orarul? continuă el în timp ce pornim amândoi spre grupul gălăgios de lângă
intrare
-Nu ştiu exact
de unde ar trebui să îl iau.
-Prima dată ar
trebui să îţi găseşti clasa. Poţi merge cu Romina şi Andi. Sunteţi în aceeaşi
clasă, nu?
Habar nu am și
nici au apuc să răspund deoarece ajungem langă ceilalţi de pe Round Street şi
toţi ne salută. Totuşi am impresia că sunt mai fericiţi să îl vadă pe Xan şi că
eu le sunt indiferentă. Lisa mă trage lângă ea și începe să-mi povestească
despre liceu, despre profesori și aflu că într-adevăr, urma să fiu colegă cu
Romina și Andi. Claudiu pare a fi fratele geamăn al lui Xan ca atitudine, doar
că dacă e posibil, vorbește chiar mai mult. Au crescut practic pe aceeași
stradă, în case vecine. Asemănarea lor ar avea o oarecare logică. După ce
ajunge și Maia în fața intrării, fiecare mergem înspre propria clasă.
Intru împreună cu Andi şi Romina în şcoală, după care încerc să memorez drumul până la clasa mea. La dreapta, apoi un coridor lung, urcăm scările până la primul etaj, după care prima sau a doua uşă pe dreapta. Sau pe stânga?! Mă rog. Am destul timp să învăţ cum să ajung aici, voi veni de destule ori din păcate. În sală mai sunt încă vreo 20 de persoane care s-au uitat lung la noi când am intrat. Poate din cauza lor, dar cel mai probabil din cauza mea. Romina mi-a spus că pot să mă aşez lângă ea în a patra bancă dacă vreau. Sigur că vreau. Lângă cine altcineva să mă fi aşezat? Din fericire am luat locul de la perete. Andi stă în spatele meu lângă o fată blondă cu şuviţe roz. Până acum nu pare atât de îngrozitor. Diriginta este o femeie de aproximativ 30 de ani, mică de înălţime, cu părul lung şi împletit, profesoară de geografie. Îmi lasă impresia că ar fi o persoană liniştită care citește mult. Am primit orarul, s-a făcut prezenţa, am fost întrebată unde locuiam înainte şi cam atât. Chiar mă bucur că am scăpat uşor.
Am ieşit din nou
în curte unde nu mai sunt decât vreo 10 persoane, printre care Lisa, Claudiu şi
Xan.
-Cum a fost? mă
întreabă Lisa toată un zâmbet
-Destul de bine,
cred.
-Eh, e doar
prima zi. De acum va fi mult mai rău. intervine Xan
Lisa îi aruncă o
privire urâtă lui Xan, după care se întoarce zâmbind spre mine.
-Noi ieşim
diseară în Shine. Vrei să vi? întreabă Lisa
Ei ies foarte
des în Shine şi nu prea am chef de muzică asurzitoare în urechi, fum de ţigară
şi privirile pe care nu le înțeleg ale celor ce nu stau la masă cu noi. Chiar
eram gata să spun că sunt obosită şi că voi ieşi altădată cu ei când m-am uitat
la Xan şi am văzut: Mă privește fix în ochi, cu ochii lui negri care te înghit.
Parcă aşteaptă să răspund. Nu îşi mută privirea şi categoric nu este intimidat
de a mea. Chiar nu am chef să merg, dar ochii ăia mă înghit.
-Sigur. răspund
cât mai calm posibil
-Perfect. Să
ieşi afară la 8, te luăm noi cu maşina. spune ea fericită
Nu ştiu cine sunt noi şi nici de ce am
spus că vreau să merg, dar ştiu că pur şi simplu seamănă tot mai mult cu un
roman: fata nouă îşi face prieteni şi se pierde în ochii tipului cu cel mai
senzaţional ceas din lume.
Comentarii
Trimiteți un comentariu