9 ~ Vineri. 22. Casa 4

Tot corpul meu s-a oprit pentru o clipă. Mă vede? Se poate să mă vadă? Privesc suspicios în jurul meu. Uşa este închisă. Merg încet spre geam şi privesc strada goală. Dau hanoracul jos şi îl arunc undeva sub birou. Râde de mine. Nu e posibil să mă vadă. Este doar arogant. Chiar e un senzaţional. Se joacă cu mine. Bănuiește că i-am îmbrăcat hanoracul şi că mă gândesc la el. Pur şi simplu știe. Iar eu mă ascund în propria casă. Gata. Acum nu îi mai răspund.

Lisa a venit la mine ceva mai târziu şi am vizionat 5 episoade dintr-un serial cu călătorii în timp și alte minuni în timp ce am mâncat câteva pachete de chipsuri, popcorn şi caramele. Lisa e genul de fată care zâmbeşte în 80% din timp. Am tot spus asta, dar simt nevoia să mă repet. Probabil doarme zâmbind. Tatăl ei este avocat, iar mama ei este directoarea singurei şcoli din Camin şi profesoară de geografie. Vrea să se înscrie la medicină şi să devină psihiatru. Măcar ea ştie ce vrea să facă cu viaţa ei. 

Ziua de duminică a trecut de parcă nu ar fi fost niciodată. Am dormit până la prânz, m-am uitat la un documentar lung despre suricate, după care am jucat Monopoly împreuna cu Marc, mama şi tata timp de 2 ore. Mama a câştigat. Este un fel de tradiţie. Duminică seara ne adunăm la masă şi jucăm Monopoly. Ca o cină în familie. Doar că la cina asta ne certăm pentru proprietăţi şi ne şantajăm reciproc. 

Luni dimineaţa am mulţumit în gând doctorului glumeţ că nu trebuie să merg la şcoală. Simptomele de răceala dispăruseră şi mă simţeam destul de bine. Pe la ora 15, Lisa şi Andi au venit la mine. Am stat 3 ore în faţa unui film. Sunt o mare fană a filmelor cu zombie. Deci apocalipsă zombie. Alergat. Muşcat. Împuşcat. Cuţite zdrobind cranii de zombie. Şi în final rasa umană este salvată. Actorul principal este superb. O apocalipsă cu morţi umblători nu sună chiar atât de rău lângă un aşa reprezentant al genului masculin.

Marţi m-am îndreptat din nou spre şcoală. Din păcate. Romina mi-a vorbit toată ziua despre nimicuri, nu a adus vorba nici o secundă de Xan sau despre faptul că ea spusese tuturor pe o rază de 100 km că fusesem în mașina lui. Şi apropo de el, nu l-am văzut deloc în acea zi. Luasem hanoracul lui cu mine, desigur, în geantă. Nu puteam risca. Romina ar fi putut să îl recunoască şi să creadă cine ştie ce. Dar el, evident, avea ceva mai bun de făcut decât să dea pe la ore. L-am luat cu mine şi miercuri, din nou, fără folos. Aşa că, imediat ce am ajuns acasă, am pus piciorul în prag şi i-am trimis un mesaj. Voiam eu să pun așa piciorul în prag încă de alaltăieri, dar m-am obținut vitejește. Asta e, e clar, mi s-a prăjit creierul.

“Vi mâine la şcoală? Aş vrea să îţi înapoiez hanoracul”

Mi-a părut rău în secunda în care am atins butonul de “Trimitere”, dar era prea târziu să dau înapoi. Aş fi putut să gândesc mai mult mesajul ăla. Mai bine nu trimiteam nimic. Prostii. Trebuie să îi dau hanoracul înapoi. Nu îl pot ţine la mine veşnic. Totuşi e atât de confortabil şi miroase a fructe tropicale…Ema, nu te mai prosti! Nu e al tău, nu îl poţi păstra! Sau aş putea…nu, nu aş putea! Oare faptul că mă cert singură şi sunt în contradictoriu cu mine însămi, e semn rău?

Am aşteptat cuminte şi calmă timp de 10 minute. Nu vibrat, nu sunet, nu mesaj, nu nimic. Afară plouă încet și rece. Poate Xan doarme. Sau poate nu are chef să îmi răspundă. Sau face baie. Sau învaţă. Am început să râd. Xan nu învaţă. Poate doarme.

După alte 10 minute, victorie! Telefonul vibrează. M-am aruncat efectiv pe el şi fiecare milisecundă în care nu ştiam ce scrie în mesajul ăla era tortură.

“Vineri. 22. Casa 4”

Cred că îşi bate joc de mine. De fapt sunt sigură că asta face. Vrea să îi dau hanoracul vineri? Casa 4. Acolo unde locuiește Romina. La Romina acasă?! Şi 22 ar trebui să fie o oră? Nu mai e ciudat. E pur şi simplu nebun. Chiar nu putea alege o altă casă? Sau poate un alt oraş. De ce aş merge până acolo? Deja îmi imaginam faţa Rominei când voi apărea la ea acasă cu hanoracul lui Xan. Să-i răspund, să nu-i răspund. Eu nu răspund la așa ceva.

Restul zilei am încercat să învăţ câte ceva despre “Romanitatea românilor”. La finalul anului aveam de susţinut un nefolositor şi supraapreciat examen de Bacalaureat. Şi categoric aveam de gând să iau o notă cu care să mă pot înscrie la facultate. Să nu trec de examenul ăsta nici nu intră în discuţie. Voi merge la şcoală, voi mânca eventual cărţile de istorie, geografie şi română, voi lua o notă mare la acel examen şi voi pleca acasă. Nu ştiu încă la ce facultate mă voi înscrie, dar ştiu că îmi voi petrece timpul liber cu oameni care nu mă privesc de parcă aş fi un animal pe cale de dispariţie, cărora nu le pasă dacă liderul ciudaţilor din Camin m-a adus acasă cu maşina. Dintr-o dată am simţit din nou un dor îngrozitor de casă.

Joi. Cantina şcolii. Cartofi cu carne şi carne cu cartofi. Foarte original. Lisa mănâncă pe partea opusă a mesei între Andi şi Romina. În dreapta mea stă vecinul meu Alex. Ceilalţi de pe Round Street nu au venit la şcoală azi. Linişte. Se aud doar loviturile de tacâmuri în farfurii. Pe ferestrele imense ale cantinei se pot vedea frunze de tei căzând şi lipindu-se de asfalt, cer înnorat, câte o maşină trecând rapid pe şosea din când în când. Parcă pot simţi frigul doar privind. O vreme neprietenoasă. Cum spuneam, linişte. Asta până în momentul în care a hotărât Romina că ar fi ideal sa vorbească.

-Abia aştept ziua de mâine. O să fie cea mai bună petrecere de anul ăsta. Să fiţi la mine la 21. Am cumpărat 5 lăzi de…

Poftim? Tot ce mai auzeam din ce spunea ea era “bla bla bla”. De fapt mă întâlnesc cu Xan la petrecerea Rominei? Măcar am fost invitată la petrecerea asta? Tocmai a spus să fim acolo la 21. Deci probabil sunt invitată. Sau nu sunt? O să arunc hanoracul ăla stupid la gunoi. Xan devine atât de enervant. Chiar nu se poate comporta ca un om normal şi să vină la şcoală? Sau să ne întalnim într-un loc oarecare pe Round Street? Suntem vecini pentru Dumnezeu! Trece zilnic prin faţa casei mele! Mă vrea la petrecerea aia? Face ca atunci când mă voia în Shine și eu am fost în Shine, iar el se plimba cu farurile stinse noaptea prin Camin?

-Planeta Pământ către Ema!

Romina mă privea amuzată. Părul ei roșcat este astăzi perfect întins, are un machiaj impecabil care îi fac ochii albaștri să pară chiar mai ireali decât de obicei. Probabil îmi spusese ceva, dar eram prea prinsă de gândurile mele să o aud.

-Te întrebam dacă vi mâine. continua ea

-Ăă, da. Sigur. răspund puţin confuză

-Perfect. Să fi la mine la 21. Nu e nevoie să aduci ceva.

Deci merg la petrecerea Rominei. Este în regulă. Adică oricum trebuia să îi dau haina ciudatului ăluia. O să merg la 22, stau puţin, îi dau hanoracul şi mă întorc acasă. Nu mare lucru.

Round Street. Casa numărul 11. Tata şi Marc se uită la un meci de fotbal la televizorul din living. Mama vorbeşte la telefon cu Evelyne, una dintre prietenele ei de acasă. Intru în camera mea, mă aşez pe covor şi deschid cartea de istorie. Sunt obişnuită să învăţ pe covor. La birou mi se pare prea rigid, iar în pat mă ia mereu somnul. Deci covorul, cel mai bun prieten când vine vorba de învăţat. Alexandru cel Bun. Domnitor al Moldovei. Un conducător abil politic. În timpul domniei lui a fost perioadă de pace. Oare Xan vine de la Alexandru? Se poate să fie o prescurtare sau este pur şi simplu numele lui? Xan…Alexandru, Xandru, Xander, Xavier. Ce legătură are Xavier cu Xan?! Dacă Xan vine de la Alexandru, peste 500 de ani lumea i-ar putea spune Alexandru cel Dubios.

-Hei, Em. Înveţi din greu?

Marc stă în pragul uşii mele larg dechisă şi mă privește zâmbind. Il iubesc pe Marc. Este enervant, mănâncă toate chestiile ce au gust bun din casă, este dezordonat, tratează viaţa într-un mod prea relaxat pentru gustul meu, îmi foloseşte mereu pasta de dinţi şi şamponul pentru că el uită întotdeauna să îşi cumpere. Totuşi, mi-e drag. Chiar dacă din cauză că îmi folosește toate produsele, mirosim la fel și asta e cam ciudat. Când Erik s-a despărțit de mine, Marc i-a spus calm: “Ai 3 zile să te muţi din oraş şi dacă mai încerci să vorbeşti vreodată cu sau despre sora mea, va trebui să înveţi să scri cu stânga”. Nu s-a mutat, dar nu l-am mai văzut de atunci la mai puţin de 10 m de mine. Se pare că Marc l-a speriat puţin. Şi pe mine m-ar fi speriat. Adică are 1.85m, face inot de la 7 ani, iar ochii lui albaştri in contrast cu parul şaten închis, îţi dau senzaţia că te-ar putea ucide în mai puţin de 10 secunde.

-Încerc. răspund eu

-Voiam să te întreb dacă vi mâine la Romina.

-Vin.

-Bun. Eu plec sâmbătă. Trebuie să îmi duc nişte lucruri, să mai cumpăr câte ceva, să despachetez. Deci merg mai devreme cu două zile.

Pleacă? Nu! Deja este 1 Octombrie?! Nu îi dau voie să plece acasă şi să mă lase aici!

-Ia-mă cu tine! spun eu agitată și ridicându-mă instant 

Marc începe să râdă.

-Serios. Nu ocup mult spaţiu. Îţi pot găti. Şi o să te ajut la despachetat. Nici nu mănânc mult. Te rog. continui eu serioasă

-Nu te prosti. O să fi bine, crede-mă. Mă întorc săptămâna viitoare. Şi când vrei, poţi veni în vizită. spune el

-Sigur. răspund resemnată

-Când termini de învăţat, poţi veni jos. Plănuim să ne uităm la un film sau ceva. spune el în timp ce porneşte spre parter

Vorbeşte prostii. El pleacă acasă. Ce îi pasă lui? Pleacă acasă. La prietenii lui. Eu rămân. Adică rămân aici, în oraşul uitat de lume numit Camin. Unde oamenii te privesc mereu suspicios. Întâi pentru că eşti nou, apoi pentru că nu mai eşti nou şi locuieşti pe Round Street.

Toţi sunt ciudaţi. Romina e ca o televiziune de ştiri ambulantă. Şi este vizibil obsedată de un tip care nu îi răspunde niciodată la telefon. Xan este arogant, cel mai ciudat dintre ei şi deloc interesat de instituția numită “şcoală”. Oare ce face toată ziua? Claudiu este o copie fidelă a lui, doar că l-am văzut de câteva ori la cantină şi nu este atât de plin de el. Andi pare a fi cât de cât normal, exceptând faptul că doarme la toate orele. Lisa este drăguţă cu toată lumea, încercă să îi ajute pe toţi. Şi totuşi stă mereu cu cei de pe Round Street, deci este puţin ca toţi ceilalţi. Alex este doar “Alex vecinul meu”. Nu ştiu multe lucruri despre el. Are un câini care latră încontinuu, părinţii lui deţin o fabrică de jucării şi cam atât. Maia este destul de tăcută, obsedată de albastru şi vegetariană. Ar mai fi Mihai care locuieşte la casa numărul 2 şi are un frate mai mare care nu locuiește în Camin şi Mel, colega mea cu şuviţe roz, care nu am habar unde locuieşte, dar nu se aşază niciodată la masă cu noi. Am mai cunoscut câţiva oameni de când am ajuns aici, dar nu am vorbit niciodată cu ei pe bune. Deci da, ăştia sunt oamenii cu care îmi voi petrece următorul an.

După o oră de învăţat am hotărât să cobor. Era nevoie de puţin timp petrecut cu optimista mea familie. Poate vor reuşi să mă molipsească şi pe mine de data asta.

Tata întoarce clătitele în tigaie încercând să pară cât mai profesionist. Şi uneori chiar pare. Alteori clătitele sunt foarte aproape de a avea o întâlnire neaşteptată cu podeaua. Marc pregăteşte un fel de aluat într-un colţ al mesei. Probabil vor să facă foarte multe clătite. Mama are un şorţ cu Minnie Mouse şi râde încontinuu de tata. Oamenii mei.

-Ema, ai terminat de învăţat? întreabă mama zâmbind

-Da.

-Atunci poţi să pui Nutella pe clătitele de pe masă, dacă vrei. continuă ea

Deci cum spuneam, oamenii mei. Fericiţi, haioşi, optimişti, uneori enervanţi, dar mereu buni de iubit.

-Ştiţi ce ar fi trebuit să mai facem? întreabă tata

-Nu, dar sunt curioasă ce am putea face mai bun decât clătite cu Nutella. răspund eu amuzată

-Salată. spune el plin de entuziasm

-Am putea să folosim și avocado-ul ăla pe care l-am cumpărat impulsiv pentru că era la reduceri. intervine mama

Avocado. Fruct tropical. Eu deja îi puteam simţi mirosul. Acest avocado arăta ca un interior de maşină. Ca un hanorac. Ca doi ochi înghiţitori de suflete. Negri. Nu ca Onixul. Mai degrabă ca noaptea, adânci şi întunecaţi. Parfum masculin amestecat cu ceva exotic. Ca un demon ce stă la plajă. Oare înnebunesc?

10 ~ Insule exotice, nisip fierbinte şi ocean