11 ~ Culori şi forme

Îmi place Xan. Trebuie să mi-o admit măcar mie, acum. Îmi place faptul că e enervant. Şi că e imprevizibil oarecum. Că e mereu altfel decât toţi ceilalţi. Toată lumea îl observă. Are ceva ce îl face vizibil. Şi nu face nimic pentru asta. E pur şi simplu el. Ca un magnet. Cineva care te atrage fără să înţelegi de ce. Nu se poate să nu îţi placă. Dacă nu îţi place, înseamnă că nu ai stat niciodată în prezenţa lui. Transmite o stare de bine asociată cu nebunie. Ar fi ipocrit din partea mea să spun că nu îmi place. Da, mă enervează, nu îl înţeleg, dar îmi place modul ăsta interesant al lui de a fi ca nimeni altcineva. Desigur, el nu va afla. Ajunge să ştiu eu.

Petrecerea Rominei a continuă. În momentul în care eu şi Xan am intrat, valul de fum şi muzică m-a lovit, iar ochii Rominei s-au făcut mari. Nu zâmbea pur şi simplu, dar parcă era gata să lumineze întreaga planetă cu zâmbetul ei. Şi ştiam că nu sunt eu motivul. Xan era chiar în spatele meu. I-a sărit în braţe. Şi el a îmbrăţişat-o într-un mod mecanic. Am pornit spre canapele şi mi-am dat seama că majoritatea din living se opriseră din activităţile lor şi priveau fericiţi sau curioşi spre intrare. Xan a salutat câţiva oameni, după care s-a pierdut în mulţime. Exact ca o vedetă rock. Dacă până acum petrecerea fusese zgomotoasă, acum era asurzitoare. Bass-ul bătea mai tare şi îţi făcea inima să vibreze, fumul de ţigară îţi inunda plămânii, se auzeau râsete şi multe voci amestecate.

Pe cele două canapele rămăsesem eu şi Andi care ţinea în braţe o blondă. Fata râdea la toate glumele lui de om plin de alcool. Începeam să mă simt în plus, aşa că am pornit spre mini-barul din colţul încăperii. Pe Marc l-am văzut lângă scări înconjurat de 4 fete cu tocuri înalte, dar nici una mai înaltă decât el. De parcă și-ar fi cumpărat toate 4 pantofi din același magazin. În timp ce încercam să decid între Vodka Orange şi un shot de Tequila, Xan a apărut ca un prinţ pe cal alb. Râd în sinea mea. El e peste tot. În capul meu, în mesajele mele, la şcoală, în Shine, pe Round Street, la Romina acasă, în toate fructele tropicale din lume.  

-Te distrezi? întreabă el puțin absent. Parcă așteptând ceva, parcă cu mintea în altă parte

Este probabil evident că nu mă distrez. Adică sunt singură la bar şi nu pot decide ce să beau.

-Da. răspund eu direct

L-am privit în timp ce s-a aşezat pe scaunul de la bar cu o doză de Cola în mână. Privea degajat spre oamenii care se zbenguiau prin livingul Rominei. Arăta exact ca un zeu care îşi supraveghează creaţia. Nu îmi vorbea. Doar stătea. Pur şi simplu. În continuare aveam senzația că așteaptă. 

Nici nu știu dacă a auzit răspunsul meu. Este prins parcă în altă lume în care noi, muritorii, nu avem acces. Mă simt bine să fiu aici, lângă el și în același timp nu îmi place că mă simt bine. Vreau să îi spun ceva, dar nu știu ce. Și vreau și să nu-i spun nimic pentru că dacă îi spun ceva și începem să vorbim, s-ar putea să-mi placă și nu vreau să-mi placă. Vreau doar să treacă anul ăsta și să uit de Camin.

În timp ce amândoi eram prinși în propriile gânduri, a urmat o chestie cel puţin bizară. 

Lumina s-a stins. Muzica s-a oprit. Trei secunde de linişte absolută. Nici măcar o lumină de la vreun telefon mobil. Nimic. Nu mă mişc. Unde să mă fi dus? Era întuneric total. Am impresia că până şi neoanele de pe stradă sunt oprite. Poate întregul Univers a stins luminile și a dat lumea pe mut. Peste 100 de oameni în casă şi nici măcar un zgomot. De parcă fiecare persoană ar şti că trebuie să tacă.

Şi vocea piţigăiată a Rominei se aude în boxe. Tare şi clar, spărgând liniștea din Univers.

-Aveţi 20 de secunde până la start!

Bass-ul începe iar să bată. Ca tobele ce anunţă începutul unui atac. Mă simt ca într-un film. Xan chiar aștepta ceva. Dacă aş fi deschis gura, probabil aerul ar fi avut gust de entuziasm. Atmosfera este un cronometru asurzitor. Oamenii fac acum zgomot, îi aud cum se mișcă, unii cum râd. Eu stau neclintită și confuză. Cineva mă prinde de mână şi mă trăge prin mulţime. Prin întuneric şi zgomot. Nu apuc să opun rezistență. Îmi dau seama că e Xan deoarece îi simt inelul cum îmi apasă mâna. Adică este logic. El fusese cel mai aproape de mine când s-a stins lumina şi acum cineva cu o mână masculină şi un inel mă târăște prin casa Rominei. Nu mă pot opune. Mint. Evident că mă pot opune. Nu mă ține cu forța, ba chiar strânsoare mâinii lui este foarte relaxată. Strânsă cât să nu mă piardă printre oameni, dar destul de relaxată cât să pot să-mi desprind mâna dacă vreau. Cum să vreau? Am atâta adrenalină în mine în momentul ăsta de pot umple un stadion. Cronometrul, urletele, entuziasmul. În fiecare secundă mă întreb ce se întâmplă. Dar nu au fost multe secunde. Afară sunt deja jumătate dintre cei ce fuseseră în casă. Bass-ul se aude peste tot, nu doar în înăuntru. Strada întreagă vibrează. Se văd doar faruri şi luminile de bord ale maşinilor. Maia este pe alee. Râde şi aplaudă. În momentul în care am ajungem la maşina Cameleon, Xan s-a oprește şi s-a întoarce spre mine. Îmi deschide uşa din dreapta. Nu spune nimic, dar eu îl aud. Peste tot, dar mai ales în privirea lui, răsună zgomotos „urcă, dacă îndrăznești”. 

Poate împinsă de cronometru, de ochii lui sau de un fel de nebunie pe care o am undeva ascunsă în mine, urc în maşină. Fructele tropicale mă izbesc imediat. Xan a urcă lângă mine, după care pornește motorul, dar nu ne mişcăm. Suntem tot pe iarbă. Nici o maşină nu se mişcă. Sufletul meu pereche albastru şi cu 500 CP toarce pe alee. Nu ştiu cine este la volan, dar nici nu îmi pasă. Vreau să fiu eu la acel volan. Zgomotul, bass-ul, urletele se aud parcă din altă lume. Entuziasmul trece categoric prin geamurile maşinii. Oamenii ăștia au văzut prea multe ”Fast and furious”. Într-o maşină galbenă, pe locul din dreapta este o fată brunetă. Lisa. A fost destul de greu să îmi dau seama cine este la volan, dar am presupus că este Claudiu datorită brăţării groase şi fosforescente pe care o poartă. Nici nu l-am văzut vreodată fără brăţara aia. Lisa putea să mă anunțe că nebunia asta s-ar putea întâmpla, dar n-a facut-o. Pare că sunt singura neștiutoare din Camin.

În jur de 10 maşini pornite şi probabil 90 de oameni care stau în jurul lor şi aşteaptă zgomotoşi ceva. Desigur, o cursă. Ce altceva să aştepte?

-Pune-ţi centura. spune Xan în timp ce apasă nişte butoane de sub un ecran.

Mi-am pus centura. Dacă mor în noaptea asta, în maşina asta, lângă ciudatul ăsta, măcar să mor cu centura pusă. Fată responsabilă ce sunt. Nu am mai participat la vreo cursă de maşini, dar am văzut toate părţile din „Fast and furious”. Cât de diferit poate fi, nu?

Cronometrul şi zgomotul s-au oprit. Romina stă în mijlocul străzii în rochia ei argintie, luminată de o pereche de faruri. Se potrivește acolo. De parcă ar fi fost născută pentru a da startul la curse. Are un microfon în mâna stângă şi un material verde-fosforescent în cea dreaptă. Privește pe rând toate maşinile şi zâmbește mulţumită. Când ajunge la maşina lui Xan, am impresia că mă priveşte fix în ochi. Dar nu ştiu dacă este posibil. Se poate să mă vadă atât de clar? Zâmbetul îi dispare pentru o secundă, după care a revine, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

-O singură regulă: primul care ajunge la primărie și înapoi aici, câştigă. spune ea clar și apăsat în microfon

Xan apasă acceleraţia. Mâna lui dreaptă este pe schimbătorul de viteze, iar cea stângă stă relaxată pe volan. În momentul în care materialul fosforescent atinge asfaltul, simt cum inima vrea să îmi evadeze din piept. Nu am mai pornit niciodată cu o asemenea viteză. Într-un mod miraculos, maşina țâșnește pe asfalt, printre alte două maşini. Legile fizicii îmi fac corpul să fie lipit de scaun. Ieșim de pe Round Street. În faţă este o maşină albă şi lângă, sufletul meu pereche.

Cu fiecare secundă, viteza se mărește. Din nu ştiu ce motiv, îmi văd moartea cu ochii. Şi îmi place. Observ că o mulţime de oameni stau pe ambele părţi ale străzii. De parcă ar fi ieşit toţi la paradă. Se poate ca tot oraşul să ştie de cursa asta, în afară de mine? La fiecare curbă cauciucurile scârţâie pe asfalt în timp ce eu îmi ţin mâinile în jurul centurii de siguranţă. Nu îmi mai simt picioarele. Probabil de frică. Ar putea foarte bine să nici nu mai fie acolo. Dar nu închid ochii. Văd totul ca într-un joc pe calculator. Un joc cu o singură viaţă.

-Care e premiul? spun eu aproape urlând datorită zgomotului şi probabil adrenalinei

-Nu e nici un premiu. răspunde Xan inexpresiv

-Dar e o cursă, nu? De ce vă întreceţi dacă nu aveţi nimic de câştigat?

-Pentru că putem.

Atunci când a spus asta, un zâmbet aproape inuman i-a apărut pe faţă.

-Dar faceţi ceva ilegal fără nici un motiv. spun eu oarecum revoltată

-Ar trebui să te iau mai des cu mine la curse. Eşti amuzantă, Ema.

Când a rostit „Ema”, a sunat atât de perfect încât aş fi vrut să îmi aud numele tot restul vieţii mele doar din gura lui. Şi el a facut-o intenţionat. Totul. S-a aşezat la bar, ştia că se vor stinge luminile, m-a tras după el până la maşină şi mă priveşte de fiecare dată cu privirea aia de „mare cuceritor”. Aia cu care a mai privit probabil câteva zeci de fete prostuţe ca mine. Dar îmi place privirea aia.

Doar culori şi forme amestecate, care rămân în urmă. Aşa cum a rămas şi maşina albă. Doar oameni care aclamă entuziasmaţi de pe margine. Doar sunetul motorului. Doar adrenalină. Ajungem la primărie. Cineva ne face o poză cu bliț din dreapta, întoarcem agresiv și cu scârțâit de roți.

-Îţi place maşina asta? mă întreabă Xan arătând spre sufletul meu pereche albastru

-Da.

-Atunci ăsta va fi premiul tău.

Habar nu am ce vrea să spună cu asta, dar dintr-o dată totul accelerează. Întregul Univers este mai rapid decât niciodată. Am o senzaţie de plutire. Nu mai realizez dacă maşina zboară sau Pamântul şi-a pierdut gravitaţia. „Fast and furious” e ca o picătură de apă într-un ocean în comparaţie cu senzaţia asta. Senzaţia că lumea s-ar putea sfârşi chiar în secunda următoare şi ţie tot nu ţi-ar păsa. Probabil asta e fericire. Sau nu. Nici nu ştiu ce poate fi. Nici nu îmi pasă.

Simt cum maşina se oprește şi aud zgomotul cauciucurilor frecând asfaltul. Xan mă privește o secundă cu un zâmbet care îi umple faţa. Coboară din maşină şi o mulţime de persoane sunt deja strânse în jurul lui. Pare un zeu al asfaltului. Eu încerc să respir iar normal. Aud nişte tobe bătând undeva şi muzica a începe să răsune peste tot. A câştigat.

Inima mea bate şi ea cu putere, dar este o senzaţie plăcută. Uşa din dreapta se deschide.

-Hai blondo, să îţi luăm premiul. spune Xan mai fericit decât l-am văzut vreodată.

Afară, este frig, dar suportabil. Faruri de maşină, muzică, fum de ţigară şi oameni care se distrează. Își pune mâna în jurul umerilor mei. Nu apuc să reacționez gestului deoarece realizez că mă conduce prin mulţimea care petrece pe Round Street, până la un Aston Martin albastru. Acel Aston Martin.

12 ~ Familie