12 ~ Familie

Încep să mă bucur că nu am apucat să golesc acel pahar cu votcă. Simt un fel de emoţie, un fel de fericire care îmi încălzește pieptul. Xan îmi deschide portiera şi eu urc. Senzaţia de a fi la volanul maşinii pe care visezi dintotdeauna să o conduci este pur şi simplu incredibilă. Tapiţerie neagră, geamuri fumurii.

-Ai de gând să conduci cu alea în picioare?

Nici nu realizasem că Xan s-a aşezat e scaunul din dreapta. Fusesem prea ocupată cu sufletul meu pereche. Şi se referă la tocuri. Nici nu îmi trece prin cap să conduc altfel decât simţind perfect acceleraţia. Începe să îmi pară rău că nu venisem la petrecere cu o pereche de converşi. Mi-am scos pantofii şi i-am pus în spate.

-Porneşte când vrei. Nu te grăbi. Cred că dacă te uiți în stânga...

Nu şi-a terminat propoziţia pentru că am pornit înainte să o termine. Probabil este puţin uimit. Da, pornisem deoarece ştiu exact cum. Maşina asta este visul meu. Ştiu exact cum merge şi de fapt, ştiu totul despre ea.

Lăsăm în urmă petrecăreţii de pe Round Street. Bass-ul se aude din ce în ce mai slab. După câteva străzi se face linişte. Şi viteza creşte. Totuşi suntem încă în oraş, deci hotărăsc să nu depășesc limita legală. Sunt îndrăgostită de o maşină, nu iresponsabilă. 

-Unde mergem? întreb eu după cam 5 minute de linişte

-Te-ai plictisit? Credeam că îţi place maşina asta.

-Îmi place. Mă gândeam că vrei să mergem într-un anumit loc, dar e în regulă. Nu mă deranjează să conduc la întâmplare.

-Vreau. spune el cu un ton neutru al vocii

Am urmat indicaţiile lui Xan şi am ieşit din Camin după alte 5 minute. Atunci am observat că nu avea centura pusă deşi aveam peste 100 km/h.

-Nu iţi pui centura? întreb eu mai mult de dragul conversaţiei

-Tu pari o fată drăguţă. Nu cred că m-ai omorî. răspunde el râzând ușor

Atunci când râde, este singurul moment în care pare uman. Nu se întâmplă prea des.

După 1 km am ieşim de pe şoseaua principală şi intrăm pe un drum pietruit. Începem să urcăm. Să conduci maşina asta e ca şi cum ai mânca o prăjitură de ciocolată, pur şi simplu face şofatul să fie delicios.

-Mergem în pustietate? Multe filme horror încep aşa. spun eu încercând să par relaxată

Vorbesc prostii. De fapt, chiar sunt relaxată. Surprinzător, sunt relaxată. Mai relaxată de cât am fost vreodată în Camin. De parcă aş fi în sfârşit în siguranţă. Chiar dacă sunt pe un fel de deal cu ciudatul ăsta, într-o maşină care nu e a mea, noaptea. Chiar dacă nu ştiu aproape nimic despre el. Poate nici nu vreau să ştiu. Probabil misterul ăsta e ceea ce mă atrage cel mai mult.

-Ţi-e frică? întreabă el amuzat

-Ai putea fi un psihopat sau un criminal în serie. Sau ambele.

-Nu vreau să te ucid. Sunt lucruri mai tentante de făcut cu tine. Dar alea le puteam face în oraş. Afară e frig, iar aici nu e destul spaţiu. Poate la vară. spune el serios în timp ce se uită spre bancheta din spate

Mi-a venit să râd. M-am abţinut. Lucruri mai tentante. Tipul ăsta se amuză pe seama mea. E arogant. Prea sigur pe el. Dar dacă nu ar fi, mi-ar mai plăcea?

După două minute, oprim. Am ieşit din maşină şi am mai urcat câţiva metri. Aerul este mai rece decât în oraş. Vântul bate mai tare. Totul e luminat doar de lună. Sunt la marginea oraşului, pe un deal, în frig, noaptea, cu Xan şi nimeni altcineva nu ştie unde suntem. Cum am ajuns în situaţia asta?

-Uite.

Xan s-a aşezat pe iarbă. Şi m-am uitat. Era frumos. Tot oraşul, chiar acolo, jos. Un oraş mic pe care acum puteai să îl acoperi cu o singură palmă. Poate cu o palmă şi jumătate din cealaltă. Dincolo de Camin, doar o şosea care duce acasă. Şoseaua pe care aş conduce oricând fără să privesc înapoi. Excepţie făcând acest moment. Acum aş sta chiar aici, pe dealul ăsta îngheţat.

Cum se poate ca un oraş să existe aici, în acest „nicăieri”, la o grămadă de kilometri de orice altceva în afară de munţi şi dealuri? Nu ştiu dacă e de bine sau de rău. E pur şi simplu interesant.

-Unde e pata de lumină, în centru, e primăria. Te deranjează dacă fumez? explică Xan în timp ce își aprinde o ţigară fără să aștepte răspunsul meu

M-am aşezat şi eu pe iarbă și nu am răspuns nimic, evident fiind că nu aștepta un răspuns. Tocurile mele nu sunt tocmai potrivite pentru plimbatul pe dealuri.

-Şi acolo, în stânga, e Round Street. spun eu

-Da. afirmă Xan

Pe pachetul de ţigări căzut pe iarbă erau desenate două bucăţi de ciocolată, puse una peste cealaltă.

-Fumezi ţigări de ciocolată? întreb puţin nedumerită

-Ţigări cu gust de ciocolată. mă corectează el zâmbind

Omul ăsta e parcă scos dintr-o reclamă la pastă de dinţi sau la un parfum scump. Barbaţii ăia perfecţi care te fac să-i cumperi iubitului parfumul pe care îl folosesc ei. Ăia incredibil de sexy când zâmbesc. Tu de fapt nu vrei parfumul, îi vrei pe ei.

Xan îmi întinde pachetul împreună cu o brichetă metalică argintie.

-Ăm, mersi, dar nu fumez.

-Ba da, fumezi. Cu mâna stângă. spune el destul de sigur că are dreptate

Cum naiba se poate să ştie aşa ceva? Adică da, am fumat şi da, cu mâna stângă, dar nu în Camin. Doar acasă. Acolo unde el nu avea cum să mă vadă.

-Cum e posibil să şti asta? întreb eu suspicioasă

-Marc are pe fundalul telefonului o imagine cu voi doi, tu ţinând o ţigară neaprinsă în mâna stângă.

Cât de paranoică pot să fiu! Sigur că da. Marc are poza aia cu noi. Şi eu care începeam să cred că e un fel de spion sau medium. În sinea mea, râd de mine.

-Nu mai fumez.

-Mi-am dat seama că nu e recentă. Aveai parul mai scurt şi ondulat. Adică şi acum e ondulat, doar că îl întinzi mereu. Şi păreai mai fericită. Probabil îţi este foarte dor de casă. Probabil urăşti oraşul ăsta şi oamenii din el. Ne-ai vinde pe toţi pentru un bilet doar dus spre casa ta.

-Ţi-ai dat seama de toate astea dintr-o poză pe care ai văzut-o pe telefonul fratelui meu? întreb surprinsă

-Nu am dreptate? spune zâmbind şi părând iar uman

-Nu vă urăsc. răspund eu atât de încet încât probabil abia a auzit ce am spus

-E în regulă, unşpe. Poţi să ne urăşti în continuare. Nu voi spune nimănui.

A stins ţigara după care şi-a pus mâna în jurul umerilor mei. Nu era nimic romantic. Voia doar să îmi prezinte oraşul, de acolo, de sus. Era amuzant şi relaxat şi mă facea să mă simt confortabil. De parcă m-ar cunoaşte de o viaţă.

După o oră am ajuns în camera mea. Petrecerea nu se încheiase, dar pentru mine era destul. Eram cam îngheţată, dar nu îmi părea rău. A meritat. Am condus maşina la care visez dintotdeauna şi timp de o oră, pe dealul ăla, m-am simţit acasă.

Sâmbătă dimineaţa. Ora 10:41. Marc îşi coboară troller-ul gigantic la parter. Am vrut să mă ascund în acel troller şi să îl fac să mă ia cu el, dar şi-a făcut bagajul în timp ce dormeam. Iar acum stă zâmbitor în faţa uşii de la intrare în timp ce mama îi dă ultimele sfaturi de mamă.

-Mamă, mă întorc în weekend. Nu mă mut in Narnia. spune Marc râzând

-Ar fi bine să te întorci. Dar ar fi și mai bine să mă iei cu tine. intervin eu în timp ce îl îmbrăţişez

Restul weekendului a trecut de parcă nu ar fi fost. Am învăţat, am dormit şi m-am uitat la un serial cu Lisa căreia nu i-am povestit despre „plimbarea” mea cu Xan. Nu ştiu de ce. Poate sunt prietenă cu Lisa. Nu decisesem asta încă.

Luni, ora 6:53. Din nou, şcoală. Doar un an. Am aruncat pe mine prima bluză gri pe care am văzut-o în dulap, blugii negri şi bocanci tot negri. Afară plouase. Am mers pe jos. Frig, ultimele frunze care mai au de căzut, vânt. Nu mi-am întins părul deoarece oricum s-ar fi încreţit datorită umidităţii. După 15 minute am ajuns în clasă. Vreau doar să treacă şi ziua asta.

-Neaţa.

Romina nu îmi răspunde. Doar continuă să se privească în oglindă. Nu ştiu cum să reacţionez. Am aşteptat 10 secunde, am aşteptat 20. Poate nu a auzit. Dar nu avea cum să nu audă.

-E totul în regulă? o întreb eu

Linişte. Nu mă priveşte. Se priveşte tot pe ea. De parcă nu aş exista. Oare sunt invizibilă? Poate visez. Sau e unul din fenomenele alea în care se trezeşte doar sufletul, nu şi corpul. Poate corpul meu e încă în pat şi sufletul a venit la şcoală. Sau poate a surzit. Poate e hipnotizată. Îmi întorc capul în spate şi îl văd pe Andi la fel de nedumerit ca mine.

-Romina. S-a întâmplat ceva? o întreb eu în timp ce îmi pun mâna pe braţul ei din instinct, pentru a-i atrage atenţia

Nu a fost nimic violent. Abia o atingeam. Dar dintr-o dată s-a întors spre mine de parcă i-aş fi ucis toată familia. Am tresărit, după care am rămas blocată. Mă privea exact ca un vultur care îşi atacă prada.

-Nu mă mai atinge. a spus ea tare, clar şi apăsând fiecare silabă

Toţi ceilalţi colegi s-au întors spre noi. Nu aveam de gând să fac un spectacol gratuit, aşa că am renunţat şi nu i-am mai vorbit. Nici ea mie. Dacă şi-a propus să fie o nesuferită azi, a reuşit. Probabil e din cauza lui Xan, probabil ar trebui să încerc să vorbesc cu ea despre asta, dar cum să vorbesc cu vulturul ăsta?

La cantină se serveşte supă de chimen şi spaghete cu sos de roşii. Cea mai bună mâncare de până acum. Romina, Claudiu şi Mihai stau pe partea opusă a mesei, iar langă mine stau Andi, Maia şi Alex. Lisa nu a venit azi la şcoală. Nici nu pierde prea multe.

După 10 minute, Xan intră în cantină. Pentru prima dată de când sunt eu la şcoală. Şi lumea începe să şoptească. Peste tot. De parcă ar fi fost apăsat un buton al şuşotelilor. Nu îmi vine să cred. Poartă blugi negri, un pulover gri şi bocanci maro închis. Singurul lucru diferit în îmbrăcămintea noastră este culoarea bocancilor. Cum s-a întâmplat asta? Chiar sper să nu observe nimeni. Mă îmbrac eu prea masculin sau el prea feminin?

O farfurie lovindu-se de podea mă face să revin la realitate. Mâncare împrăştiată pe jos şi pe umărul Rominei. Toată lumea se oprește din şuşotit, mâncat sau orice altceva. Mel este cea care s-a împiedicat de un rucsac lăsat la întâmplare pe podea şi a scăpat farfuria din mână. Acum stă nemişcată. Pare gata să leşine. Ar faţa albă şi tremură. De parcă tocmai a pornit o luptă cu un T-Rex.

-Chiar nu ai găsit altă persoană pe care să îţi arunci mâncarea? spune Romina enervată. Uite și dinozaurul

-Îmi pare rău... răspunde Mel încet şi rar

-Minunat. Asta cu ce mă ajută? Măcar deschide gura când vorbeşti! Vrei să citesc pe buze ce spui? întreabă Romina aproape urlând

Blonda cu şuviţe roz stă exact ca la judecată. De parcă ar fi comis o crimă şi îşi aşteaptă pedeapsa. Nimeni nu spune nimic. Situaţia este ridicolă. Fata şi-a scăpat mâncarea. Nu a făcut asta intenţionat.

-E doar mâncare. mă aud eu spunând

În secunda doi, mi-am dorit să fi tăcut. Ar fi fost bine să tac. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Mare apărătoare a dreptății și a celor nevoiași mai sunt. Acum mă lupt eu cu T-Rexul. Romina se întoarce spre mine cu un zâmbet ciudat pe faţă. De parcă ar fi aşteptat asta. Şi a început să atace. Şi nu s-a mai oprit. Exact ca o fiară sălbatică. De fapt, nu. Fiarele sălbatice au mai multă milă.

-La voi, blondele, e o chestie înnăscută să vă apăraţi între voi? Ca prostia, probabil.

Unii din cantină au început să râdă. Chiar şi unii de la masă. La gluma aia seacă și demnă de IQ sub 80.

-Încerci să te faci remarcată? De-asta reacţionezi atât de exagerat pentru nimic? Din cauza nevoii de atenție? întreb eu evident enervată

-Dintre noi două, tu eşti cea care are nevoie de atenţie. Dacă nu aveai nevoie, ţi-ai fi ţinut gura. Săraca fată nouă în oraş. Ți-ai găsit să fii apărătoarea dreptăţii? răspunde ea râzând forțat

Lumea din jur aprecia show-ul. Nu era o confruntare, era un show. Nici nu mi-a dat voie să răspund.

-Dar unde ai fost vineri noaptea, Ema? continuă ea cu un zâmbet diabolic pe faţă

Nu puteam să răspund. Nu aveam ce. Orice aş spune ar fi fost în defavoarea mea. Xan se uită la mine inexpresiv. Romina, cumva, ştie că am fost cu el. Şi ăsta e motivul pentru care face asta. O enervează că am fost cu el. Mă atacă în faţa lui. Şi câştigă. Dacă continui, toți vor ști despre faptul că am fost cu Xan, iar acesta va fi un declanșator pentru un șir de bârfe care nu se vor mai termina până în iunie. Aleg să tac. Și aceea a fost prima dintre multele mele tăceri care au urmat în următoarele luni. 

-Romina, stai naibii jos. Nu suntem la circ. Vreau să mănânc în linişte.

Andi a spus asta destul de tare cât să audă ea, dar nu şi oamenii de la celelalte mese. Chiar îi sunt recunoscătoarea. Fusese penibil tot ce se întâmplase. Restul orelor au trecut în linişte. Dar în interiorul meu nu era linişte. Era o tornadă amestecată cu un tsunami şi un vulcan activ. Gata să erupă.

Ajunsă acasă, mi-am aruncat geanta în colţul camerei, apoi am lovit patul cu piciorul cât de puternic am putut. Şi am început să plâng. Nu de durere. Nu ştiu pentru ce. Pentru tot. Pentru dorul de casă, pentru Erik, pentru că e greu, pentru că nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, pentru că Romina are dreptate. „Săraca fată nouă în oraş”. Pentru că mi-a făcut scena aia în cantină. Nu vreau scene. Nici lupte pentru iubiţi imaginari. Vreau doar să treacă anul ăsta. Atât. Pentru că Xan are dreptate. I-aş vinde pe toţi pe un bilet doar dus spre casă. Şi în poza aia de pe ecranul lui Marc, chiar eram mai fericită. 

Telefonul a sunat. Lisa. Nu am chef să apăs butonul verde, dar Lisa e cea mai normală persoană din oraşul ăsta şi nu a greşit cu nimic.

-Hei, Em. Ne vedem în două ore în Shine?

-Nu pot, Lis...am teme de făcut.

-Vorbeşti prostii. E din cauza Rominei? Andi mi-a povestit faza de azi.

-Nu e din cauza ei.

Sigur că e din cauza ei. Nu vreau să îi mai aud nici numele.

-Ea e doar impulsivă. Sigur îi pare rău.

O apără. Lisa o apără pe Romina. Nici nu a fost prezentă la scenă şi totuşi o apără.

-Eu sunt sigură că nu îi pare rău, Lisa.

- Îi pare rău, crede-mă. Oricum nu poţi să te ascunzi de ea.

-Pot să încerc.

-E aiurea. Or să fie acolo Romina, Alex, Maia, Andi, Xan, Claudiu şi Mihai. Adică toţi de pe Round Street. Nu poţi să lipseşti tu. Să ieşi afară într-o oră şi 45 de minute, te rog.

Se pare că Lisa nu e genul de om care negociază. Practic, mă obligă să merg. Deci merg.

Încep să mă machiez. Cred că nu am pus în viaţa mea atâta suflet într-un machiaj. Nu strident, doar impecabil. Întinsul părului mi-a luat cam 20 de minute. Dar a meritat fiecare secundă. Am scos toate hainele din dulap pentru a găsi rochia aia strâmtă, scurtă şi neagră. Cea pe care nu am mai purtat-o din vremurile bune. Alea în care eram acasă şi ieşeam cu prietenii mei de acasă. Şi geaca neagră cu ţinte. Negru de sus până jos. Doar capul blond este în contrast. Nu contează. Negru e artă.

Am ieşit în faţa casei. Andi şi Lisa mă aşteptau în maşină.

-Auzi, Ema? spune Andi râzând

-Sigur că aud.

-Tatăl tău e terorist?

-Ce? De ce? întreb eu nedumerită

-Pentru că eşti bombă. răspunde el râzând şi mai tare

L-am luat ca pe un compliment. Chiar dacă era sub formă de glumă. O glumă fără pic de sare. Dar cele mai sincere lucruri sunt spuse de obicei în glumă.

Stând la masa zgomotoasă, între Lisa şi Alex, am realizat că Rominei s-ar putea să îi pară într-adevăr rău. Nu numai că nu mai făcea scene, dar chiar încerca să vorbescă cu mine. Xan stătea chiar lângă ea. Toţi râd, povestesc şi par o familie mare şi unită.

Atunci am realizat. Nu doar par. Ei chiar sunt o familie. Exceptând recentul eveniment de la cantină, nu am văzut nici un conflict între cei de pe Round Street, deşi sunt diferiţi. Romina e enervantă, impulsivă şi băgăcioasă. Dar azi, la cantină, nimeni de la masă nu s-a certat cu ea. Chiar dacă ea clar a greşit. Andi a fost cel care i-a spus să înceteze, dar a vorbit încet. Ceilalţi din cantină nu au auzit. Poate doar Mel. Aşa faci atunci când sora ta greşeşte. Nu îi spui în faţa tuturor că greşeşte şi categoric nu eşti de partea altcuiva. Îi spui încet, cât să audă doar ea. Iar Romina l-a ascultat. Exact ca pe un frate. Lisa a apărat-o la telefon deoarece îi pasă de ea şi e din „familie” nu pentru că ar susține comportamentul Rominei.

Alex ar putea fi comparat cu un surfer aiurit a cărui motto e „YOLO”. Nu te poţi baza pe el prea mult şi uneori am impresia că trăieşte doar în lumea lui. Maia e fata timidă, inteligentă, obsedată de albastru. Nu e ca restul. Ea nu e zgomotoasă. Totuşi, ei o plac. Adică nu îţi dai sora afară din familie doar pentru că nu e ca tine, nu? Claudiu şi Xan sunt la fel. Aroganţi, par periculoşi şi categoric zgomotoşi. Lisa e cea amabilă, sociabilă, empatică, optimistă, zâmbăreaţă. Mihai e un geniu în IT. Nu vorbeşte multe, dar ştie multe. Iar Andi cred că s-a născut dormind.

Romina m-a atacat pentru că am atacat-o. S-a simţit trădată. A avut încredere în mine şi eu „am ieşit” cu tipul de care este încă îndrăgostită. Deşi cred că problema adevărată a fost că nu i-am spus. Într-o familie nu faci aşa. Lisa probabil ştie şi ea, doar că nu a fost afectată. Dar Romina a fost şi încă este. A fost şi mai rău atunci când am apărat-o pe Mel.

Oamenii ăştia ciudaţi şi diferiţi m-au acceptat în familia lor fără nici un fel de problemă. Nu m-au dat afară din familie, deşi probabil le-am încălcat regulile nescrise de foarte multe ori.

Atunci am început să zâmbesc aparent fără motiv. Poate ar trebui să nu mai fiu atât de ostilă şi rece. Sau aş putea să fiu în continuare. Ei mă plac oricum. Gândul ăsta îmi oferă o stare de...bine. Sau linişte. Sau siguranţă. Sau toate trei.

13 ~ Noapte liniştită I