13 ~ Noapte liniştită I

Doar 25 de zile până la Crăciun. Decembrie. Cea mai frumoasă lună din an. Dacă ar fi să aleg să trăiesc mereu aceeaşi zi iar şi iar, aş alege o zi de decembrie. Una cu zăpadă preferabil. Ce poate fi mai frumos decât atmosfera de Crăciun? Decât oamenii care par dintr-o dată mai fericiţi? De parcă ar fi loviţi de o vrajă sau mai degrabă drogaţi. Drogul Crăciunului. Mama spune că sărbătoarea asta ar fi devenit comercială. Eu nu o văd aşa. Dar asta poate pentru că nu eram pe lume când decembrie era altfel. Oameni de zăpadă artificiali. Nu a reuşit să ningă anul ăsta. Colindele din supermarketuri care sunt puse pentru a îndemna cumpărătorii să cumpere cât mai multe chestii de Crăciun. Mai ales chestii de care nu au nevoie. Sunt fericiţi atunci când cumpără. Până la urmă nu asta e important? Nu asta căutăm cu toții? Să fim fericiţi, zic. Deși nu știu dacă aceea e o fericire reală. ...

În Camin începe împodobirea, iar eu încep să memorez involuntar „12 days of Christmas”. Dacă Lisa de obicei zâmbeşte, acum parcă pluteşte pe un norişor. Nu ştiu dacă e din cauza atmosferei de Crăciun sau altceva. Romina poartă cele mai pufoase şi îmblănite obiecte vestimentare din dulap și e haioasă și veselă. Ca un imens bulgăre de zăpadă fericit. Atmosfera dintre mine și ea pare acum mai puțin încărcată negativ. Se poate totuși doar să ia o pauză în care să mă agreeze de dragul sărbătorii. Andi parcă doarme mai puţin şi l-am văzut în Shine cu mai mult de trei fete în ultima săptămână. Bine că nu a ieşit cu toate în acelaşi timp. Nu e ciudat că are întâlniri cu multe fete. E ciudat că şi-a făcut chef să iasă şi cu altcineva în afară de cei de pe Round Street. Maia şi Alex îşi petrec tot timpul vorbind unul cu celălalt. Şi asta e puţin bizar având în vedere că el vorbeşte încontinuu şi ea în majoritatea timpului zâmbeşte şi aprobă. Deci ca să rectific: Alex își petrece tot timpul vorbind cu Maia și Maia pare să nu fie sătulă. Claudiu vine în fiecare zi la cantină şi în fiecare weekend în Shine, dar pe Xan l-am văzut doar o dată în ultimele două săptămâni. Nu spun că îmi pasă daca îl văd sau nu, dar mă întreb totuşi ce face. Aş putea să îi trimit un sms sau să îl sun. Dacă aş face asta, ar însemna că îmi pasă. Iar mie nu îmi pasă. Adică îmi pasă, dar tot nu-l caut. Prea multă dramă în direcția aia.

În Camin lucrurile merg într-o direcție firească pentru Camin. La mine acasă, de asemenea lucrurile merg în direcția obișnuită. Se pare că timpul nu se oprește în loc nicăieri, niciodată. Paula mi-a trimis un video dimineață cu prima zăpadă și cu greu m-am stăpânit să nu izbucnesc în plâns. Era ora de franceză, totuși. Am văzut centrul orașului cu zgârie-nori acoperit de fulgi imenși și oamenii în paltoanele lor lungi traversând rapid printre mașinile blocate în trafic. Printre taxiurile galbene. Pe de-asupra liniilor de metrou. Pe lângă cafeneaua mea preferată. Cea mai bună cafea din lume. Voiam să fiu acolo în cafenea așa cum fusesem atâtea alte zile de decembrie în trecut. Voiam să stau cu Paula și Antonio și să vorbim despre cine mai e cu cine și cine s-a mai despărțit de cine. Oare cine a stat în ce cafenea să discute despre cum s-a despărțit Erik de mine și despre cum am fugit din oraș din cauza asta?

A fost decizia potrivită? Să fug în capătul lumii doar pentru că un roșcat cu ochi căprui s-a despărțit de mine? Doar că Erik era mai mult de atât. Erik era iubitul meu, prietenul meu cel mai bun și familia mea. El fusese prezent în cele mai bune și cele mai proaste momente din viața mea. El nu a lipsit la nici un moment, deși mulți dintre toți ceilalți au lipsit.

Miercuri, cantina şcolii. Supă de chimen. Iubesc supa asta. Lisa, Claudiu, Mihai, Romina, Maia şi Alex care nu știu de ce, poartă o cămașă hawaiană și un fular.

-Ce vom face de Revelion? întreabă Maia oarecum plictisită

Sunt puţin surprinsă. Nu foarte surprinsă, doar puţin. Adică mă aşteptam ca ei să petreacă Revelionul împreună, dar a spus-o de parcă ar fi fost evident că şi eu voi face la fel. Totuşi, eu mă gândeam să merg acasă.

-Nu ştiu. Am putea merge la cineva acasă sau la munte. Sau la mare. răspunde Claudiu la fel de plictisit în timp ce își scote căștile imense galbene din rucsac

-Anul trecut am fost la mare. Acum doi ani la munte. Acum trei ani am fost la Mihai. spune Lisa

-Iar acum patru ani am am fost la Romina. Ar trebui să facem ceva diferit. continuă Mihai în timp ce continuă să scrie calcule într-un caiet de matematică

Pe Mihai poți să-l vezi în majoritatea timpului stând retras la colțul unei mese calculând ceva într-un caiet sau scriind câte un program pe laptop. E un fel de geniu al informaticii și matematicii. Este abia clasa a 10-a și deja a primit oferte de la câteva firme pentru a lucra în viitor pentru ele. Singurele dăți în care nu scrie ceva, e atunci când suntem în Shine. Acolo sunt singurele momente în care pot să-i ghicesc câte puțin din personalitate. Pare a fi o persoană destul de sigură pe ea. Dar cine nu ar fi cu așa un creier?

-Em, ai vreo idee care să ne scoată din plictiseala asta? întreabă Lisa în timp ce îşi mănâncă supa de chimen

Plictiseala lor, nu a mea. Încă mi-e greu să înțeleg ce au oamenii ăștia cu mine. Adică înțeleg că m-au luat în grupul lor pentru că locuiesc pe Round Street, dar chiar nu au și alte criterii de selecție? Adică să locuiești pe o anumită stradă e suficient pentru a face parte dintr-un grup elitist într-un oraș din capătul lumii? Dacă părinții mei nu ar fi decis să  se mute pe Round Street? Puteam foarte bine să locuim în cealaltă parte a orașului. Cu cine aș fi stat în acel caz la masa de prânz? Sigur nu cu ei. Dar cu cine? Cu Mel, faza cu șuvițe roz? Cu băiatul care se îmbracă mereu în verde fosforescent? Nu cunosc aproape pe nimeni altcineva. Cei de la masa asta nici nu ar fi vorbit cu mine dacă nu locuiam pe Round Street. Niciodată. Nici Andi, nici Xan, nici nu aș fi stat în bancă lângă Romina. Nici măcar Lisa nu ar fi vorbit cu mine. 

-Eu cred că voi merge acasă... spun eu fară să privesc pe nimeni şi probabil puţin prea încet.

Chiar am alungat plictiseala. Toţi mă privesc fix şi probabil surprinşi. Ce moment absurd! Nu fac nimic greşit. Este alegerea mea. Pot face orice vreau de Revelion și în tot restul vieții mele. Oricum e doar norocul sorții că locuiesc pe Round Street și ei vorbesc cu mine. Altfel n-ar fi fost nimeni să le alunge plictiseala sau să le încalce regulile nescrise.

-Adică mergi acolo unde locuiai înainte să te muţi în locul în care locuieşti acum? întreabă Alex puţin rătăcit în propriile cuvinte

Asta a fost amuzant. Toţi au început să râdă. Probabil fusese puţin ciudat din partea mea să spun că merg acasă din moment ce casa mea e pe Round Street. Dar acum cred că a înţeles toată lumea.

-Da. Le-am promis prietenilor mei de acolo că voi sta cu ei de Revelion. Nici nu vă cunoşteam atunci.

Încerc să mă scuz. De ce încerc să mă scuz când ei nici n-ar fi avut discuția asta cu mine dacă soarta n-ar fi făcut să mă mut fix pe strada lor?

-E în regulă. Nu ne deranjază că nu vrei să stai cu noi. Ştim că suntem naşpa. intervine Claudiu râzând

-Nu e aşa. răspund eu tot râzând

Claudiu nu-mi vorbește prea des, deci faptul că el mi-a spus ceva înseamnă probabil ceva. Nu știu ce, dar ceva.

-Cum e acasă  la tine? întreabă Romina din senin

M-a mirat întrebarea ei. Până acum nu m-au mai întrebat asta. Nu le-am povestit niciodată despre prietenii mei, nici despre oraşul în care locuiam. Dar presupun ca aş putea face asta. Am presupus pur și simplu până acum că nu îi interesează.

-E un oraş mare. Probabil acum e foarte împodobit şi foarte zgomotos. Locuiam într-un apartament, la etajul 8. Oamenii sunt de obicei ocupaţi şi stresaţi, dar în perioada asta totul e mai relaxat.

Am încercat să rezum totul. Nu ştiu de ce. Aş fi putut să spun mult mai multe lucruri, dar nu voiam să fac comparaţii între Camin şi acasă. Camin ar fi ieşit în dezavantaj.

-Şi prietenii tăi, cum sunt? întreabă Lisa vizibil interesată

Am omis să vorbesc despre prietenii mei intenţionat. Acum nu am de ales.

-Cred că am doar trei prieteni acolo. Paula și Antonio îmi erau colegi de liceu, iar pe Micaela o cunosc de la grădiniţă. Probabil voi merge la Antonio acasă de Revelion. Mi-ar plăcea să veniţi şi voi să îi cunoaşteţi.

Nici nu mi-am dat seama ce am spus decât în momentul în care toţi se uitau unul la celălalt şi dadeau afirmativ din cap. I-am invitat la mine acasă. Pe toţi cei de pe Round Street. De Revelion. De fapt, i-am invitat la Antonio acasă. Dar în oraşul meu.

-Păi nu sună rău. Adică ar fi ceva nou. spune Lisa entuziastă

-Da, să mergem la Ema. continuă Mihai fără să se oprească din scris

-Dar ar fi bine să vorbeşti cu prietenul tău Antonio înainte. Este casa lui. intervine Maia

-Antonio va fi de acord. spun eu zâmbind

Chiar aşa şi e. De fapt, Antonio mi-a tot repetat de câteva ori că pot să chem pe cine vreau de Revelion. Oricum vor fi o grămadă de oameni la el acasă. Aşa e în fiecare an. Cei de pe Round Street nu vor face diferenţa. Poate nu e o idee rea. Adică, de ce nu? Nu? Xan ar veni? Vreau să vină? Xan și Erik în același loc? Deși Antonio mi-a promis că Erik nu va fi invitat. Deci să sperăm că vom trece toți cu bine și peste revelionul ăsta.

Joi, 18:27. În casa noastră roşie se aude „Silent night” de la parter până la etaj. Şi de undeva vine un miros de portocale. Acum sunt chiar eu drogată cu drogul Crăciunului. 

Mama gătește ceva în bucătărie, iar tata nu e de găsit pe acasă în perioada asta. Sau în alte perioade. Marc este încă acasă. Eu încerc să mai memorez niște vârfuri montane.

Telefonul meu sună într-o veselie. Se aude Alexander Rybak, Fairytale. Pe ecran scrie mare şi luminos Xan. Timp de 3 secunde am privit şi nu îmi venea să cred. Se poate ca drogul Crăciunului să mi se fi urcat la cap şi să am halucinaţii? Dacă sună, să îi și răspund. Așa onoare nu i se face oricărui muritor.

-Da?

-Sunt afară. Ar fi bine să iei ceva gros pe tine dacă hotărăști să ieși.

Şi a închis. Pur şi simplu. A fost el. Adică era vocea lui. Să ies afară. El este afară. Ce ar trebui să fac? Să ies, nu? Poate doar râde de mine. Ce să facem afară? Nici nu m-a salutat. Mă duc.

Am început să scot toate hainele din dulap. Caut cu disperare blugii negri. Şi bocancii. Căciulă. Geaca verde. Ar trebui să îmi iau fularul? A spus ceva gros. Îl iau. Nu sunt machiată, dar nu cred că mai e timp pentru asta. Măcar niște parfum să pară că eu mereu miros a vanilie și scorțișoară. O să-și dea seama că m-am parfumat pentru el. Dar să fim serioși, datorită parfumul ăsta miros de parcă tocmai aș fi făcut prăjituri. Dacă nu e afară și doar încearcă să râdă de mine, o să îl ignor tot restul vieţii mele.

Cobor rapid scările cu inima urcându-mi în gât și deschid uşa. Ninge. Cu fulgi imenşi. Xan stă pe alee cu mâinile în buzunar, fără maşină, îmbrăcat cu o geacă neagră, bocanci şi ceva închis la culoare pe cap. O căciulă, normal. Nu mai e nimeni altcineva pe stradă. Parcă nu mai e nimeni altcineva pe planetă. Asta da Silent night. 

14 ~ Noapte liniştită II