14 ~ Noapte liniştită II

Chiar şi aşa, cu zăpadă căzând pe el, cu o grămadă de haine, e prea puţin uman. Prea îmi place de el stând acolo, blurat de fulgi. Îmi dă acea stare de bine, iar. De parcă ar şti mereu combinaţia exactă de cuvinte, gesturi şi priviri care să îmi facă mintea praf.

-Hai, blondo. Ţi-e frică de zapadă?

-De tine. răspund eu tare şi râzând

-Nu îţi fac nimic rău. De data asta.

Am înaintat până am ajuns la 30 de cm de geaca lui neagră. Da' am ceva tupeu să stau atât de aproape de liderul elitei ciudaților din Camin. La -5°C, printre fulgi şi prin haine groase, el miroase a fructe tropicale. Tipul ăsta scoate plaja la plimbare pe oriunde merge. Dintr-o dată se îndepărtează.

-Mergem undeva? întreb nedumerită

-Nu te-am sunat pentru a sta în faţa casei tale.

-Nu vin. răspund trăgând aer în piept pentru a-mi aduna energia necesară

Atât i-a fost. Am tot acceptat, dar de data asta nu accept. Ori îmi spune unde mergem, ori nu merg. Poate e liderul celor din Camin, dar nu e liderul meu.

-Vrei să stăm aici? întreabă el râzând

-Da, până îmi spui unde mergem. răspund foarte sigură pe mine

-Glumeam. spune în timp ce se apropie rapid de mine

-Cu ce? reuşesc să întreb înainte să mă ia în braţe şi să mă pună efectiv pe umărul lui

Exact ca pe o geacă de piele care ţi-o arunci peste umăr când vrei să pari fashion. De parcă nici nu aş avea 55 de kg. Am început să lovesc cu mâinile şi picioarele, dar nimic. De parcă nu ar simţi. Trebuie să-mi recunosc măcar mie că loveam mult mai ușor decât aș fi putut. A început să meargă cu mine pe umăr. Mă ţinea strâns cu o mână în jurul picioarelor. Nu se poate aşa ceva. Omul ăsta mă răpeşte în plină stradă şi eu nu fac nimic. Nimeni nu face nimic.

Mă simt ca într-o telenovelă proastă. Ca în orice carte comercială. Dar e interesant să vezi zeci de filme cu baieţi cărând fete pe umăr şi într-o seară, să te ia chiar pe tine unul. Aproape am început să râd gândindu-mă la asta. Deja mă căra de câțiva metri când am hotărât că renunț.

-Dacă mă laşi jos, voi veni unde vrei tu.

Pur şi simplu m-a lăsat jos. Xan a câştigat, iar. Xan câştigă mereu. 

-Cu ce ai glumit, Xan? întreb resemnată

-Când te-am întrebat dacă vrei să stăm acolo. Era o glumă. Nu ai de ales. În Camin nu e democraţie.

Eram foarte aproape să spun ceva când am observat că suntem în capătul străzii. Acolo unde casele se termină. Round Street este o stradă ciudată. O stradă la intrarea căreia apare o pancardă invizibilă cu V.I.P. Toată lumea ştie pancarda şi toată lumea crede în ea, chiar dacă nu o vede nimeni. Strada care se termină cu un gol. Un deal și stele în nopţile senine. Cu apus de soare. Strada care duce spre nicăieri , dar pe care toţi vor să meargă.

Acum se văd doar fulgi. Ca o pictură abstractă în alb şi negru. Un fel de dans rece care îţi trezeşte amintiri. Toate momentele petrecute în zăpadă. Toate dăţile în care nu am simţit frigul pentru că eram prea îndrăgostită. Amintiri frumoase care devin dintr-o dată mai reci decât zăpada. Pentru că cineva a avut grijă să le facă dureroase. Şi părerile de rău nu încălzesc amintiri.

-Ai fost vreodată îndrăgostit?

Ştiu sigur că l-am luat prin surprindere. Se oprește din mers și mă priveşte oarecum pierdut. De parcă ar căuta un răspuns corect. Unele întrebari nu au răspunsuri corecte sau greșite, doar răspunsuri.

-Chiar nu ştiu. Cred că am fost. Şti, în momentul în care toată chestia cu îndrăgosteala trece, nu mai şti dacă a fost real sau nu. Nu poţi fi sigur. 

Acum sunt eu luată prin surprindere. Încep să cred că are dreptate. Nu poţi şti, nu poţi retrăi sentimente. Sentimentele sunt mereu altele, chiar dacă seamănă cu cele de atunci. 

Începe să vorbească cumva parcă pentru mine, dar cumva și parcă pentru sine.

-Nu voiam să stau singur afară. Iar tu ai părut cea mai potrivită persoană de pe strada asta să stai cu mine în frig şi zăpadă. o spune serios

-Mă bucur să aud că par o persoană rezistentă la temperaturi scăzute. răspund eu râzând

Zâmbește. A devenit uman. Ce a spus înainte, despre îndrăgosteală, despre cum nu voia să fie singur. Ca un soldat ce îşi lasă scutul jos pentru o secundă. Doar o secundă. Dezarmat în capătul străzii, în faţa unei blonde. Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia.

-Cum spuneam, e destul de frumos. Îmi place. Zăpadă, frig, noapte, liniştea asta. Parcă pot auzi şi o piesă în background. Poate Beyoncé sau altceva.

Ce? Acum chiar râd pe bune. I-a întrat zăpadă la creier? Şi el râde. Totuşi are dreptate. Atmosfera este frumoasă, chiar romantică. În capul meu, Beyoncé cântă Silent night.

-Şi ce propui? întreb eu amuzată

De ce sunt în capătul străzii în frig cu Xan? Îmi place de el, evident. Nu știu încă sigur ce îmi place, dar mă atrage ca un magnet. Vreau să îl văd, să îl aud, să îl ating. Dacă-i voi spune vreodată? Cel mai probabil, nu. Dacă cred că există vreo șansă să avem o relație serioasă? Nici vorbă. 

-Cred că ar fi aproape insultător din partea noastră să ignorăm momentul ăsta.

Nu am apucat să meditez la ce tocmai a spus. Cum să meditez în timp ce el îşi ţine mâinile pe faţa mea şi mă mă priveşte ca o fiară ce şi-a pus prada la pământ? Doar 20 de cm. Vreau să par dură. Chiar vreau. Dar cum să par când face asta? Ce frig? Ce zăpadă? Ce noapte? Doar Beyoncé. Doar muzică. Doar sărutul ăla. Doar limba lui ce face noaptea asta romantică şi rece să devină romantică şi fierbinte. Ca jocurile alea pe calculator pe care începi să le joci din plictiseală, dar devii dependent. Xan m-a avertizat. Nu e democraţie. Nici măcar atunci când e vorba de sărutat. La un moment dat am crezut chiar că am început un război acolo, în frig. Frigul care s-a predat în faţa electricităţii dintre noi doi. La început totul a fost lent. Exact ca atmosfera. Dar apoi muzica din capul meu a devenit mai ritmată, mai cu bass. Sau poate e doar inima mea care aproape îmi iese din piept. De obicei prezenţa lui mă face să visez la nisip fierbinte şi ocean luminat de soare. Acum, limba lui în gura mea, mă face să uit de toate astea. El e mai fierbinte decât nisipul de pe orice plajă. Zăpada încă se aşază pe faţa mea. Şi e în continuare rece. Exact ca amintirile. Dar cui îi pasă de amintiri când sunt pe repeat doar buzele lui muşcabile, doar mâinile lui pe faţa mea?

Surprinsă? Oarecum. Mai surprinsă am fost când mi-am dat seama că vrea să se oprească, dar nu poate. Că îşi ţine mâna dreaptă pe gâtul meu şi îşi înfige uşor degetele în pielea mea. Se poate să devină şi el dependent. Se poate să fie el mai surprins decât mine. Săruturi care pot schimba lumea? Zic, nu. Doar săruturi care te fac să îţi doreşti să schimbi lumea.

Habar nu am cât a durat. Poate un minut. Poate zece. A părut o viaţă. Atunci când ne-am oprit, m-a privit pur şi simplu inexplicabil de confuz pentru o secundă. După care şi-a pus scutul lui inuman. Nu a spus nimic. Las că am spus eu. O prostie.

-Pentru asta m-ai chemat?

-Părea un moment bun. răspunde el în timp ce îşi ţine mâna în jurul umerilor mei

Atât timp cât eşti fericit, chiar şi pentru o secundă, secunda aceea nu poate fi greşită. Asta credeam. M-a condus acasă, evident. Aşa se face.

Relaţie? Da, relaţie. Una cu sentimente şi cu fire invizibile ce te leagă de celălalt pentru totdeauna. Doar că atunci nu ştiam. Atunci nu ştiam că e relaţie. Atunci a fost o glumă. Eram doar la început. Nu ştiam că destinul nu glumeşte şi categoric nu joacă jocuri.

A intrat neinvitat în viaţa mea. Nu încet. Nu silenţios. A intrat să distrugă tot. Şi să reconstruiesc. 

15 ~ Fosforescent şi ilegal