15 ~ Fosforescent şi ilegal

Zilele au continuat, evident. Ar fi fost culmea să fie oprite de un sărut la capătul unei străzi. Crăciunul este tot mai aproape. Doar o săptămână. Câteva zile nu doar că nu l-am mai văzut pe Xan, dar nici nu am mai auzit nimic despre el. Nu mesaj, nu sunat, nici măcar o bârfă despre el la cantină. De parcă s-a evaporat de pe faţa pământului. De parcă el a fost mâncat de un rechin și numele lui uitat. Nimeni nu a aflat despre sărutul ăla. Nici chiar Romina cea exagerat de informată. Nu m-am putut abţine, aşa că într-o zi de vineri l-am întrebat pe Claudiu ce face Xan. Nu s-a văzut să fie surprins. Poate pentru că am părut eu destul de indiferentă când am întrebat sau poate pentru că știa suficiente cât să se aștepte să-l întreb. Mi-a zis că este acasă. Doar atât. Nu am insistat să spună mai multe, deşi mi-aş fi dorit.

Tot în acea vineri am mers acasă la Lisa. Acum suntem prietene declarate. Acum am o oarecare încredere în ea. Probabil chiar aș putea să-i povestesc despre Erik sau chiar despre Xan. 

O casă la fel de mare ca toate celelalte de pe Round Street. În interior, totul este parcă desprins dintr-un film de epocă. Foarte mult lemn şi vişiniu. De fiecare dată când intru în casa ei, mă simt de parcă aş intra într-o altă lume. De parcă totul e mai regal, mai rafinat, mai elegant. De parcă s-ar auzi câte o simfonie a lui Beethoven la fiecare colţ al casei. Mobila vintage şi închisă la culoare, ferestrele imense şi acoperite cu perdele grele în culori pastel te teleportează direct în Downton Abbey. Nu ştiu cine a decorat casa, dar a făcut un lucru minunat. Toată atmosfera asta regală îţi dă o stare de linişte. „Conacul” de la numărul 12 are până şi o bibliotecă. Da, exact ca în filmele de epocă.

Camera Lisei nu se abate de la stilul impregnat în toată clădirea. Totuşi, pe unul dintre pereţi sunt pictate margarete. Florile ei preferate. 

-Cum ţi se pare rochia asta?

A scos din şifonier o rochie albastră, lungă, puţin decoltată, dintr-un material moale şi uşor.

-E frumoasă. Unde vrei să o porţi?

-La nunta mătuşii mele.

-Albastrul se va asorta cu ochii tăi şi îi va scoate în evidenţă.

-Aşa sper şi eu. răspunde zâmbind

-Când e nunta?

-Weekendul viitor. Poate ar trebui totuşi să port altceva. Mă gândeam la pantaloni de stofă negri şi topul alb. Dar nu am habar ce să încalţ.

-Pantofii negri din colţ. răspund eu arătând spre colţul camerei

-I-am mai purtat de câteva ori anul ăsta.

-Contează?

-Nu ştiu.

Şi zâmbetul i-a dispărut. S-a aşezat pe pat oarecum resemnată. Începea să fie amuzant. Ea nu se stresează de obicei cu aşa ceva. Cât de importantă poate să fie nunta asta?

-Te ajut eu. Unde sunt pantofii? spun în timp ce mă ridic de pe pat şi pornesc spre locul indicat de degetul ei arătător

În jur de 50 de perechi de pantofi. Exclud de la numărat sandalele, tenişii şi celelalte feluri de încălţăminte. Doar pantofi. Unii cu toc cui, unii foarte înalţi, altii mai joşi. În toate culorile posibile, dar majoritatea negri şi crem. Șapte perechi de pantofi Stiletto. Pentru câteva secunde am fost fermecată. Mă simt ca intr-un magazin de pantofi de lux. Oare aş putea să mă mut la Lisa în şifonier?

-Păi e clar. Nu ai cu ce să te încalţi. Va trebui să mergi desculţă. spun râzând

A început şi ea să râdă.

-Uite. Cu siguranţă ăştia vor fi perfecţi la pantalonii de care ziceai. am scos o pereche de Stiletto nude

-Crezi? întreabă ea nedumerită

-Da.

În timp ce Lisa cotrobăia prin dulap după alte ţinute posibile pentru acea nuntă foarte importantă pentru ea din câte se puteau observa, în mintea mea s-a făcut un click. Îmi venea să îmi dau palme că nu am observat până acum. Şi a fost atât de evident. Pe măsuţa de machiaj a Lisei stă aşezată o brăţară galbenă care probabil este fosforescentă în întuneric. De fapt, cu siguranţă este fosforescentă. Exact ca cea pe care o poartă Claudiu în fiecare minut al zilei. Sunt identice. Nu am văzut-o pe mâna ei până acum. Totuşi, o ţine pe măsuţa de machiaj. Nu e aruncată pe undeva pe sub pat sau uitată într-un sertar. E chiar acolo, la vedere. Sunt o prietenă îngrozitoare. Cum am putut să nu-mi dau seama?! La cursa aceea, era cu el în maşină. Stă lângă el la cantină mereu, stă lângă el în Shine. Dar nu vorbeşte niciodată despre el. De parcă eu aș vorbi despre Erik sau Xan. Până acum, Claudiu a fost doar prietenul cel mai bun a lui Xan. Dar e clar că Lisa îl cunoaşte foarte bine. Poate chiar au o relaţie.

-Cu cine mergi la nuntă, Lisa?

Întrebarea mea nu ştiu dacă a mirat-o. S-a uitat doar inexpresiv la mine.

-Cum adică?

E clar. Nu ştie ce să răspundă, aşa că se preface că nu întelege.

-Mergi împreună cu Claudiu?

Poate exgerez eu. Poate mă înşel. Se poate să mă înşel? Dar totul e atât de evident. Şi faţa ei îmi confirmă. Probabil îşi pune un milion de întrebări în minte. Singura pe care mi-o pun eu este „De ce nu mi-a spus?”. Chiar e ceva de ascuns?

-Da. Cum ţi-ai dat seama? întreabă ea uitându-se suspicios la mine

-Brăţara fosforescentă de la make-up e la fel cu cea pe care o poartă el mereu.

-Tu te uiţi la prea multe seriale. „Lie to me” şi „Doctor House” ţi s-au urcat la cap. spune râzând

-Poate, dar am dreptate.

-Da, ai.

Lisa se stresează de o oră cu ce să se îmbrace la acea nuntă pentru că va merge cu Claudiu. El este cel care a mai văzut-o purtând pantofii din colţ. Desigur, astea sunt prostii. Pe el sigur îl doare în cot de pantofii ăia şi de pantofii ei în general.

-De ce nu mi-ai spus?

-Ce ar fi de spus? Nu avem o relaţie.

-Dar ce aveţi?

-Păi suntem prieteni. La fel ca toţi ceilalţi de pe aici.

De pe aici, adică de pe Round Street?

-Un prieten cu care mergi la nunta mătuşii tale și care poartă tot timpul o brăţară ca a ta. Faci asta şi cu Mihai? Sau cu Xan? Alex?

-Brăţările sunt de mult timp. De când eram mai mici.

-Şi el o poartă de atunci? întreb ridicând din sprâncene

-Da. Cred că aveam 12 ani.

E clar. Cu orice s-ar îmbrăca Lisa la nunta aia, lui Claudiu îi va plăcea. Poate să poarte şi un sac de cartofi.

-Păi nici tu nu ai pierdut-o.

-Mda. Deci aveam 12 ani. Era vară. Am fost la un lac lângă oraş. Cred că îl şti.

-Da, îl ştiu. spun eu

-Păi am fost cu cei de pe Round Street pe care deja în cunoşti şi alţi câţiva din Camin. Nu ştiam să înot prea bine. Am intrat într-un loc în care nu mai ajungeam cu picioarele pe pământ şi m-am panicat. Am început să strig. De fapt nici nu ştiu dacă am reuşit să strig pentru că apa îmi intra în gură. Chiar am crezut că voi muri. Singurul care a venit să mă scoată afară a fost Claudiu. Probabil a fost şi cel mai aproape de mine.

Ascultam povestea ei şi începeam să înţeleg tot mai bine cât de strânse sunt legăturile dintre cei de pe Round Street.

-După câteva zile am cumpărat brăţările şi i-am dat una lui, una am păstrat-o eu. Ca să îi mulţumesc. De atunci o poartă mereu. Am purtat-o şi eu o perioadă.

-Wow.

-Da. Păi asta e treaba cu brăţările.

-Şi totuşi...o poartă de atunci. Nu te-ai întrebat vreodată dacă e îndrăgostit de tine?

-Nu cred că e. Adică ne-am sărutat de câteva ori şi ieşim uneori împreună, dar cred că e mai mult din plictiseală.

-Poftim? Lisa! Tipul ăsta poartă brăţara pe care tu i-ai dat-o acum 6 ani! V-aţi sărutat şi tu crezi că face astea din plictiseală.

-A avut câteva iubite în ăştia 6 ani. Nu e chiar timid. Dacă era îndrăgostit de mine cred că spunea.

-Şi-a dat brăţara jos când a avut iubitele alea?

-Nu.

-Ar trebui să vorbiti despre asta. Eu cred că nu ai dreptate.

Povestea Lisei m-a făcut să îmi pun unele întrebari. Să reconsider anumite lucruri. Poate să îl văd cu alţi ochi pe Claudiu. Să realizez că am fost destul de ignorantă cât să nu îmi dau seama că Lisa are multe lucruri de spus, dar nu le spune. Poate nu are destulă încredere în mine. Chiar mă gândesc serios că cel puțin Lisa merită să fim prietene. Poate pe ea ar merita să o păstrez.

Gândindu-mă la Claudiu şi Lisa, mi-am amintit de Xan pe care parcă l-a înghiţit pământul. Dar nu l-a înghiţit. Doar mi s-a spus că este acasă. Acum, în mod normal, aş aştepta să mă caute el. Aşa se întâmplă de obicei. El dispare, după care tot el reapare. Aş putea să stau cuminte şi să aştept să apară sau aş putea să îl sun. Deci îl sun. Nu mai stau cuminte că a devenit frustrant. 

În momentul în care am fost aproape să apăs butonul roşu deoarece credeam că nu va răspunde, a răspuns.

-Alo?

Vocea sexy şi enervantă.

-Ce faci?

Da, puteam să zic şi eu un „bună”. Mă rog.

-Tocmai mă pregăteam să ies. Tu?

-Eu acum am venit acasă.

Ar fi trebuit să spun ceva mai interesant.

-Vrei să vii?

-Unde?

-Cu mine. Merg la o chestie cu maşini. Ştiu că ţie îţi plac. Sigur găsim şi un Aston Martin pe acolo.

El râde. Mie îmi sună bine ideea. „O chestie cu maşini”. Ar putea fi o cursă sau o expoziţie. Poate mă duce la furat de maşini.

-E ceva periculos?

-Nu te-aş pune în pericol.

După vocea lui, a fost serios.

-E ceva ilegal?

-Dacă ar fi, te-ar deranja?

-Nu ştiu ce să spun.

Am început să râd. Chiar dacă ar fi ilegal, probabil nu ar recunoaşte asta la telefon.

-Spune în cât timp să fiu în faţa casei tale.

-Douăzeci de minute?

-Bine. 

Și închid. I-am închis eu, nu el mie. Încep să cuceresc teren în non-relația asta.

Ora 19:13. Poate o iau razna. Poate nu. Poate îmi place prea mult de el. Poate nu contează. A apărut în maşina lui cameleon, într-o geacă gri. Cu același inel interesant. A folosit zâmbetul lui tipic care mă dezarmează de fiecare dată în timp ce m-a analizat din cap până în picioare. Am urcat în maşină.

-Este ilegal. 

16 ~ Şi zeii sunt oameni uneori