16 ~ Şi zeii sunt oameni uneori

Nu mi-am imaginat niciodată că într-o sâmbătă seara voi fi la 10 km în afara oraşului neștiut de nimeni numit Camin, cu Xan şi alţi 100-200 de oameni pe care nu i-am mai văzut în viaţa mea în mijlocul unui fel de târg de maşini. În mijlocul unui câmp îngheţat. Maşini peste tot. Un Cadillac negru părea să fie regele lor, stând impunător undeva în mijloc. Proprietarul lui este un tip blond într-o geacă de piele şi o căciulă verde-neon.

Oameni de toate felurile. Bărbaţi cu paltoane care fumează liniştiţi în timp ce se plimbă printre maşini. Unii dintre ei au fete slabe cu platforme şi poşete Versace ca accesorii. Da, accesorii. Poşeta e accesoriul ei şi ea e accesoriul lui. Alte fete în pantaloni de piele şi bocanci. Majoritatea cu părul în cele mai diverse culori. Câţiva adolescenţi, dar cei mai mulţi sunt adulţi. În jur de 50 de maşini. Doar maşini scumpe. Din, nou se aude muzică şi bass. De data asta mai puţin asurzitor. Doar cât să nu îţi fie frig. Toate farurile sunt aprinse. Şi când te gândeşti că suntem în mijlocul nimicului. În mijlocul câmpului.

Am ajuns de 5 minute şi deja simt vibraţia locului ăsta până sub piele. O grămadă de râsete şi gălăgie. Înaintăm printre oameni. Caută ceva sau pe cineva. După faţa lui, e puţin dezorientat. Un Bugatti galben face drifturi. Pare să fie un model mai vechi. „Old, but gold” se aude în mintea mea. Şi ţinând cont de culoare, aşa şi e.

-Ce părere ai? mă întreabă fiind nevoit să-și pună gura aproape de urechea mea

-Nu mă așteptam să existe așa ceva. răspund uimită ...

Am tot ocolit tot felul de maşini până am ajuns în dreptul unei Audi R8 neagră. Nu frumoasă. Orbitoare. Bună de luat oricând acasă. Bună de jefuit bănci pentru ea. Din interiorul ei coboară un tip într-o geacă albastră. Stă în spatele farurilor, aşa că nu îl văd prea bine. Are părul vopsit într-un blond foarte deschis, cu tentă de argintiu. Un galben rece. Vine zâmbind spre mine şi Xan. 

-Ai lipsit la ultimele două schimburi şi am început să cred că te-au luat ăştia. Da' nu avem noi norocul ăla. vocea lui este puţin prea subţire pentru gustul meu

Xan zâmbea evident prins de propriile gânduri.

-Şi mi-ai adus o păpuşă Barbie cadou. Eşti cel mai bun prieten. continuă el în timp ce mă analizează

-Ema, el e Cristian.

-De fapt, oamenii mă ştiu ca „Virusul”. Dar ţie îţi dau voie să îmi spui Cristian.

Cristian, blondul, tocmai se dă la mine?

-Încetează, Cris. L-ai văzut pe Claudiu? spune Xan în timp ce porneşte spre portbagajul maşinii

Tipul a devenit dintr-o dată serios. Şi-a şters zâmbetul. S-a uitat la mine ridicând din sprâncene, după care şi-a întors faţa spre Xan.

-Are una galbenă.

Încep să înţeleg tot mai puţin. Aş vrea să întreb. Mă simt aiurea. Xan se uită pentru câteva secunde la el, apoi îmi dă drumul la mână parcă pierdut.

-Rămâi aici, te rog. Mă întorc imediat. după care dispare rapid printre maşini

Senzaţional. M-a lăsat în mijlocul câmpului, cu un necunoscut. În frig. Bass-ul începe să fie enervant. Ce m-a apucat să îl sun? Şi ce mă aşteptam de la Xan? Doar ştiam că e arogant, enervant, ciudat şi ilegal de frumos. Tipic. Sunt genul de fată care combină basmele cu filmele de acţiune. Am ales personajul negativ şi m-am aşteptat să se transforme într-un prinţ pe cal alb pentru mine. E clar. Până la urmă asta vor toate fetele. Mi-aş fi dorit să nu fiu genul ăla, dar sunt. Pot fi oare mai stupidă de atât?

Blondul se uită la mine. Nu ştiu cât a trecut de când Xan m-a lăsat aici, dar faţa mea sigur nu e a unei persoane fericite.

-Tremuri.

-Bună observaţie. răspund eu pe un ton oarecum nervos

-Hai în maşină. spune el în timp ce îmi deschide uşa

Am luat câteva lucruri în calcul. Ar putea fi un ucigaş în serie. Ar putea fi un violator. Ar putea fi un psihopat. Ar putea fi toate trei şi încă câteva chestii. Mi-a deschis uşa unei Audi R8 neagră. Aici sunt cel puţin 100 de oameni. Afară sunt în jur de 0°C. Am greşit venind cu Xan în locul ăsta. Urc.

Am stat în maşină cam 5 minute ascultând piese rock la radio şi cu tipul blond lângă mine, el trimiţând încontinuu mesaje cuiva.

-Am impresia că ai vrea să mă baţi. Să şti că e în regulă. Dar încearcă să nu dai la faţă. Femeile apreciază fața asta și combin și eu cu ce pot.

Se chinuie să fie amuzant. Ochi albaştri. Nu albastru ca marea. Mai degrabă ca un fel de cer senin pe timp de vară. Un zâmbet simpatic și faţă de copil.

-Ce naiba e locul ăsta?

-Aici se fac schimburi. De obicei cu maşini. Sau se cumpără diverse chestii.

-Se mai cumpără şi altceva în afară de maşini?

-Tot ce e furat sau nu e legal. Poţi găsi cam orice. Tablouri, iarbă, bijuterii, tutun, kalashnikoave. Imaginaţie să ai, să şti ce să ceri.

-Şi unde sunt chestiile astea?

-În maşini. Doar nu le scoate nimeni afară. Dacă vin girofarurile, te urci şi goneşti. Nu ai timp să împachetezi tablouri. Tipul cu Bugatti din stânga vinde ţigări de contrabandă la juma de preţ.

-Tu ce vinzi?

-De data asta, nimic. Eventual vând păpuşa asta brunetă dacă îmi face cineva un deal bun. Da m-am ataşat de ea. Tre să fie un deal foarte bun.

Bruneta probabil e maşina. Xan m-a adus în mijlocul unui târg de chestii ilegale. Fantastic. Mă puteam aştepta la altceva?

-Şi tu ce cauţi pe aici? întreabă el serios

Ochii lui sunt calzi în ciuda culorii reci. Faţă de copil, ochi de copil.

-Am venit cu Xan.

-Doar aşa? Fără motiv? spune parcă în căutarea unui adevăr ascuns

-Păi da.

-Interesant.

-Ce anume?

La radio începe să cânte Enrique Iglesias - Hero. Erik mi-a cântat o dată piesa asta într-o noapte de karaoke într-o cafenea în centru. Era primăvară și noi eram împreună.

-Nimic. Adică nu e mare lucru. Am crezut că ai venit să cumperi ceva important din moment ce l-ai convins să te lase să urci în maşina lui şi să te aducă aici.

Poftim? Arat eu ca una care se roagă de bărbaţi să o lase să urce în maşinile lor?

-Nu a trebuit să îl conving. Nici nu ştiam de locul ăsta. M-a întrebat dacă vreau să merg cu el şi am acceptat. Atât.

Acum mă priveşte într-un mod suspicios. De parcă nu ar crede ce spun. Doar nu vorbesc extraterestră. Ce e greu de înţeles? Totul devine tot mai ciudat. Cu siguranţă a fost o greşeală să vin.

Eroul meu m-a lăsat singură cu un necunoscut deja de 20 de minute. Enrique aberează la radio.

-Cum ziceai că te cheamă? mă întreabă din senin

-Ema.

-Ema. Trebuie să reţin numele ăsta. spune blondul mai mult pentru el

Până acum nu a fost nevoie să îl reţină? Probabil nu am fost destul de importantă, dar am devenit destul de importantă cât să îmi reţină numele. Sunt încântată. Şi ironică.

Cineva deschide uşa. Frigul pătrunde cu viteza luminii. Enrique îşi cântă ultimul refren. Eroul meu enervant şi cu ochi negri a hotărât să îşi facă apariţia. Nu aștept să spună ceva, ies din maşină şi încep să merg făcându-i un semn rapid de salut lui Cristian. 

-Unde mergi? întreabă Xan vizibil surprins

-Acasă. răspund

-Acum? Nu putem merge chiar acum.

Simt cum sângele începe să îmi pulseze în vene mai rapid. Nu îmi mai este frig. Încep să mă enervez. Îşi bate joc de mine.

-De ce nu putem acum? întreb cât de calm posibil

-O să mergem în 5 minute dacă vrei tu neapărat. Dar s-a întâmplat ceva?

Omul ăsta mă ia la mişto? M-a lăsat singură! Şi acum încerc să mă comport calm, iar el mă pune să mai aştept. Nici măcar nu îmi spune ce trebuie să aştept. Nu îmi dă nici un fel de explicaţie. Niciodată. Vine când vrea, pleacă atunci când are chef. Apare şi dispare. Mă induce în eroare. Acum încep să fac rime. Am încercat. Pe bune. Dar e imposibil de înţeles. Ca un Cub Rubik. Am crezut că aş putea să găsesc nişte algoritmi. Să aliniez culorile. Dar e clar că nu mă pricep la Cubul Rubik cum nu mă pricep nici la Xan. Şi sunt puţin obosită. Îmi place de el, dar mă oboseşte. Poate trebuie să renunţ. Poate unii oameni sunt pur şi simplu prea stricaţi pentru a fi înţeleşi. Sau poate eu sunt cea stricată.

-Nu. E în regulă. Mergem când vrei. spun calmă

Nu mă voi enerva. Nu mă voi certa cu el. M-a lăsat singură. Nu am murit. Nu ar trebui să mai am aşteptări de la oameni. Mai ales de la Xan. Mi s-a tot confirmat asta, când am de gând să bag la cap?

Am stat cuminte cele 5 de minute. Un tip scund a venit, i-a dat ceva, nu am văzut ce. Nici nu m-a interesat. Tot ce voiam era să merg acasă. Simţeam un gust amar. În maşina Cameleon se aude Johnny Cash „God it’s gonna cut you down”. Xan se uită uneori la mine, dar nu spune nimic. Nici să nu spună. Sunt sătulă de scutul lui plin de aroganţă. Xan cel uman, îmi place. Păcat că apare rar. Poate a fost doar în capul meu. Poate nu există „Xan cel uman”. Poate aşa e el. Doar arogant. Să renunţ, zic. Gata cu algoritmii. Nu sunt supărată pe el. Sunt doar dezamăgită că am crezut că ar putea fi mai mult decât este. Omul nu are nici o vină. Eu sunt cea care mi-am făcut filme. Deci aş putea să...

Frână. Un scurt scârţâit de roţi. Centura de sigurantă mă ţine lipită de scaun. O frână puțin prea bruscă. Pentru un moment, am uitat să respir. Suntem pe Round Street. Întuneric. Fulgi care cad pe parbriz. Linişte. O lumină galbenă a unui semafor, pâlpâie în depărtare.

-Ce faci? întreb aproape şoptit

Într-adevăr, nu înțeleg. Ce e cu el şi de ce ne-am oprit? Aş putea să cobor şi să merg pe jos. Sunt doar două case până la casa mea. Nu răspunde. Nici nu mă priveşte. Aștept o explicație. Am o ultimă urmă de speranță că s-ar putea comporta omenește și mi-ar oferi o explicație. Câţiva fulgi au intrat în maşină pe geamul puțin deschis şi s-au aşezat pe blugii mei.

-Aș vrea să vorbim.

Tonul vocii lui e ca atunci când mi-a spus că nu voia să stea singur afară în zăpadă. Suntem iar într-un astfel de moment. Pare serios și în același timp mai e ceva. Ceva nou. 

-Bine. Hai să vorbim. răspund calmă

Închid geamul şi îl privesc. Părul îi e ciufulit. Buza de jos e puţin muşcată.  Blugi negri. Pulover albastru. Bocanci negri. Dacă zeii există, atunci sigur încearcă să arate ca Xan.

- Eşti supărată? şi-a întors privirea spre mine

-Nu. răspund sec

Chiar nu sunt. Mai mult sunt dezamăgită.

-Uite. Nu mă pricep la chestiile astea. Nu ştiu să insist şi nu îmi place. Dar chiar vreau să ştiu care e problema.

Mă priveşte oarecum trist. Poate am vedenii. Uman. Ca şi cum ar aştepta să vadă dacă a caştigat la pariuri. Halucinez? El nu știe care e problema, chiar nu știe.

-M-ai lăsat singură cu un necunoscut. spun încet

-Nu am putut să te iau cu mine şi pe Cris îl ştiu de o grămadă de timp. Ai fost în siguranţă. răspunde surprins

-Nu îmi explici niciodată nimic.

-Ce ar trebui să îţi explic? din nou, surprins

-Orice, tot. Eşti derutant. Nici nu ştiu pentru ce m-ai dus acolo.

-Păi nu ai cum să şti din moment ce ai vrut să plecăm.

Xan e Xan. Senzaţionalul Xan.

-Nu înțeleg nimic. cea mai sinceră replică pe care o puteam avea

-Orice nu înțelegi, poți să mă întrebi. Pari supărată și mă deranjează.

Încearcă să spună chestii drăguţe? Cum să-l întreb dacă mă place sau doar se plictisește uneori?!

-Ţie chiar îţi pasă dacă ceilalţi sunt supăraţi?! acum încep să mă enervez

Poate exagerez. Încerc să mă abţin. Nu e obligat să îi pese.

-Sigur că îmi pasă. Ai o părere cam proastă despre mine.

-Păi asta mi-ai arătat până acum.

-Tu eşti incredibilă. Jur că dacă nu aş avea alte planuri, m-aş căsători cu tine. spune râzând

Acum face glume. Ciudat, nebun, dar glumeţ. Nu îmi pot găsi şi eu un tip normal şi liniştit? Totuşi, gluma asta nu a sunat atât de rău.

-Eşti sigur? Te-ar lăsa aroganţa să mai iubeşti şi pe altcineva în afară de tine?

-Habar nu am dacă m-ar lăsa. Nu m-am gândit la asta până acum, dar să iubeşti sună bine. 

Acum îi muşc eu buza. Pentru că e enervant şi pentru că m-a sărutat. Să renunţ, să nu renunţ. Se poate să fie uman totuşi. Uman şi arogant? Dacă nu ar fi arogant, mi-ar mai plăcea? Mă tot întreb. Sărutul ăsta e lent. Ca un calmant. Îşi plimbă gura pe gâtul meu. Tot lent. Dar acum nu mai e calmant. Cercuri cu limba. În momentul în care a început să îmi muşte uşor pielea, nu îmi mai puteam aminti de ce am fost dezamăgită. Ceva vag. Parcă era vorba de o Audi sau ceva. Habar nu am ce melodie se aude în difuzorul maşinii, dar e siropoasă şi puţin ritmată. Nisip fierbinte. Plajă. Ocean. De obicei sunt o persoană calmă şi liniştită. Dar acum, sunt aproape gata să îi rup puloverul ăla albastru. Omul ăsta scoate la iveală cele mai ascunse părţi ale mele. Totuşi, am impresia că la el e mai grav deoarece mâna lui stângă e înfiptă efectiv în piciorul meu. Oare realizează că începe să mă doară piciorul? Se face prea cald în maşină sau e doar în capul meu? Se poate să se fi stricat sistemul de climatizare?

S-a oprit. E încă foarte aproape de faţa mea şi zâmbeşte. Probabil şi eu zâmbesc ca o maimuţică beată. Dar nu mă pot abţine să nu zâmbesc. Xan parcă mă droghează când mă atinge.

-Eşti mică, dar periculoasă. Asta nu va duce la nimic bun.

Poate şi zeii sunt oameni uneori.

17 ~ Iarna în cel mai îndepărtat punct al planetei