17 ~ Iarna în cel mai îndepărtat punct al planetei

Încă decembrie. Camin arată de parcă ar fi Polul Nord sau în fine, locul în care trăieşte Moş Crăciun. Luminiţe, steluţe, brazi împodobiţi în faţa caselor şi în case, zăpadă care nu se mai satură de pământ. De parcă cerul sare încontinuu de bucurie şi lasă toţi fulgii să îi cadă. Pentru că e Crăciun. Pentru că Romina ar fi în stare să se împodobească chiar şi pe ea cu nişte beculeţe şi betea. Nu am văzut-o niciodată mai fericită. Lisa s-a apucat de gătit. Cred că face asta la fiecare Crăciun şi doar la Crăciun. Despre Andi umblă zvonul că şi-ar fi făcut timp să îi cumpere iubitei lui un cadou. Pentru că da, are o iubită. Nu ştiu exact dacă e Monica sau Sonia, dar cu siguranţă e una dintre ele. E vacanţă. Ultima vacanţă de iarnă din liceu. Poate doar de data asta, nu îmi mai doresc să treacă anul atât de repede. Se pare că luna decembrie ne obligă pe toţi să gândim sau să facem lucruri diferite.

Cu o zi şi jumătate înainte de Crăciun, toţi cei de pe Round Street s-au adunat în casa Maiei pentru o chestie pe care ei o fac în fiecare an înainte de Crăciun. Deci şi eu trebuie să o fac. 

Casa numărul 2 este portocalie, cu un singur etaj şi decorată într-un stil simplu, dar plăcut. Camera Maiei are pereţii plini de picturi abstracte sau nu. Picturi cu albastru în toate nuanțele. Cum de nu am mai văzut până acum nimic pictat de ea? Încep să fiu fanul ei şi să realizez cât de ignorantă sunt. Eu, Lisa şi Romina ne-am aşezat pe pat. Maia şi Alex stau pe acelaşi scaun, Maia în braţele lui. Andi, Mihai şi Claudiu sunt pe covorul pufos şi alb, iar Xan se învârte cu scaunul de la birou exact ca un copil. De parcă nu ar fi văzut în viaţa lui un scaun rotitor până acum. Decembrie chiar ne face să ne comportăm diferit.     ...

 -Deci, Ema, e un fel de joc. Îi spunem „Mulţumesc şi apreciez”. Maia l-a jucat într-o tabără acum câţiva ani şi de atunci îl jucăm în fiecare an între noi. spune Lisa entuziastă

-Da. Ne place să ne lăudăm între noi. intervine Mihai râzând şi toţi ceilalţi încep să râdă la rândul lor

Aş râde şi eu, dar nu ştiu exact la ce se referă.

-O să extragem bileţelele pe care Romina le scrie chiar acum şi de exemplu, dacă eu te extrag pe tine, trebuie să îţi mulţumesc pentru un lucru pe care l-ai făcut pentru mine şi să îţi spun ceva ce îmi place la tine, adică să te apreciez. Înţelegi? continuă Lisa

-Da.. răspund oarecum confuză

De fapt nu sunt confuză. Nu ştiu dacă îmi place ideea. Dacă voi extrage pe cineva pe care nu îl cunosc prea bine şi nu voi şti pentru ce să mulţumesc sau mai rău, dacă îl voi extrage pe Xan? Nu trebuie să fie el. Oricine, dar nu Xan. Claudiu m-a extras pe mine, Xan pe Romina, Lisa şi Mihai s-au extras reciproc. În final au rămas două bilete: Xan şi Andi. Uitându-mă la ele, începeam să o urăsc pe Romina. De ce le-a împăturit atât de bine, atât de la fel?! Nu putea să îmi lase un mic indiciu? Măcar de aş fi putut să văd o litera sau o jumătate de literă. O pată de pix, orice! Două bucăţi de hârtie identice, ai fi zis că sunt clonate. Ar trebui să fac „ala bala portocala”? Sau „din Oceanul Pacific...”. Bine, îl iau pe cel din stânga. L-am desfăcut cu viteza luminii. Poate mai rapid. Deşi ştiu că e imposibil. Andi. Am simţit cum întreaga mea lume se relaxează, de parcă am supravieţuit unui cutremur.

-Mulţumesc că ai venit ieri cu maşina cu mine la supermarket să cumpăr zahăr pentru brioşe, deşi nu se vedea decât la un metru în faţa maşinii şi am crezut în fiecare minut că vom muri îngropaţi de zăpadă. Nu voiam să mor singură. spune Lisa zâmbind

-Brioşele merită orice sacrificiu. răspunde Mihai râzând

-Apreciez că ai gusturi foarte bune la filme. continuă ea

E chiar interesant jocul ăsta. Şi simpatic. Nu ai zice că cei de pe Round Street se ocupă cu aşa ceva. Probabil ceilalţi din Camin nici nu au habar de asta. Ei îi văd ca pe o gaşcă de elită. Probabil că sunt de elită, dar nu o gaşcă. Mai mult o familie. Mihai i-a spus Lisei că apreciază optimismul ei. Are dreptate. „Optimism” şi „Lisa” ar trebui să fie sinonime în dicționar. Claudiu se pare că mă vede ca fiind o persoană amuzantă şi calmă şi chiar şi-a amintit că i-am împrumutat o carte despre Holocaust acum două luni. Poate îşi va aminti să mi-o şi înapoieze. Amuzantă şi calmă. Interesant. I-am spus lui Andi că îi mulţumesc pentru toate dăţile în care m-a dus la şcoală cu maşina şi că îmi place cum cântă la chitară. Am fost ultima care a mulţumit şi apreciat. Jocul ăsta chiar m-a făcut să mă simt bine şi să descopăr unele lucruri despre ceilalţi. A urmat o discuţie destul de interesantă cu Andi despre chitară.

După două ore am ajuns acasă. În timp ce închideam uşa de la intrare, cineva m-a luat pe sus. Două mâini gigantice şi puternice. Marc. L-am strâns în braţe. Nu l-am mai văzut de 3 săptămâni. În fiecare decembrie, împodobeam împreună şi anul ăsta a fost puţin trist să fac asta fără el.

-Ai venit! strig eu involuntar

-Ai grijă. Încep să cred că ţi-a fost dor de mine. spune râzând în timp ce eu îl strâng în braţe în continuare

Atunci am realizat. Chiar mi-a fost dor de enervantul meu frate.

-Fii serios. Sper că mi-ai cumpărat un cadou. spun în timp ce îl eliberez din mâinile mele

-Da. E în bucătărie.

Nu mă aşteptam la asta.

-Serios? Îl primesc înainte de Crăciun? Până acum nu voiai să îmi dai cadourile înainte de Crăciun.

-Mi-ar fi destul de greu să ascund cadoul ăsta.

Mă îndrept spre bucătărie rapid. Pe scaunul din dreapta mesei stă o femeie trecută de 60 de ani, vopsită brunet, cu trei inele de aur pe mâna stângă. Nu i-am privit mâna. Pur şi simplu ştiu că sunt trei şi că sunt chiar acum pe mâna ei. Unghiile sunt lungi şi roşii. Dacă un necunoscut ar privi-o chiar acum pe femeia asta, ar spune că este o doamnă

importantă de afaceri. Eventual una dintre doamnele acelea bogate şi fiţoase. Dar s-ar înşela. Femeia asta perfect aranjată are un suflet cald de copil. Bunica aceea care nu renunţă niciodată la tine, oricât de mult ai greşi. Care te iartă de fiecare dată când îi ceri asta. De fapt, nu e nevoie să îi ceri. Ea nu se supără pe tine, dar o iubeşti prea mult să nu îi spui că îţi pare rău. Chiar şi acum zâmbeşte de parcă aş fi un Ferrari înconjurat de o fundă mare şi roşie.

-Nu se poate aşa ceva! Tu eşti tot mai frumoasă de fiecare dată când te văd! Şi parcă ai mai crescut. O să fii cea mai înaltă dintre păpădii.

Bunica şi umorul ei. Când eram mică aveam părul foarte deschis la culoare şi ciufulit. Ea spune că semănam cu o păpădie. De fapt spune că şi acum semăn. Îmi induce mereu o stare de calm și linişte sufletească. De parcă nimic rău nu se poate întâmpla atâta timp cât ea e în jur.

După o oră de povestit fiecare zi în care nu ne-am văzut, încă stăm în bucătărie. Mama, Marc, eu şi bunica. Tata are o întâlnire de afaceri.

-În decembrie e prea frig. spune Marc în contextul unei conversaţii

-Ăsta e farmecul ei, puiule. Toate lunile ar vrea să se numească decembrie. intervine bunica

Ziua dinaintea Crăciunului a fost nu frumoasă, ci senzaţională. „Let it snow” s-a auzit de câteva ori. De fapt, toate melodiile de Crăciun posibile s-au auzit de câteva ori. Am făcut mâncare şi prăjituri şi am împodobit un brad gigantic în curte. Drogul Crăciunului a dat dependenţă în Camin, în casa roşie de la numărul 11 şi în sufletul meu.

Ora 20:43. Sunt obosită. Aş vrea să dorm, dar merită să stau trează. Marc mă va trezi în jurul orei 8 să împărţim cadouri între noi. Face la fel în fiecare an. „În ziua de Crăciun trebuie să fii treaz cât mai mult”. Mai trebuie să pornesc câteva luminiţe afară. Îmi caut geaca. E aruncată între canapea şi măsuţa de cafea.

Cineva sună la uşă. Bunica deschide uşa cu un zâmbet larg pe faţă. Nu văd nici uşa, nici pe ea. Dar ştiu că zâmbeşte deoarece nu îmi amintesc să fi deschis vreodată vreo uşă de la intrare fără un zâmbet. Asta te face să te simţi confortabil.

-Sigur. Intră. Păpădia e în living. spune bunica necunoscutului de la uşă

Mi-a spus păpădie în faţa acelei persoane! Dar cine e? Poate Lisa. Sau Andi. Probabil Lisa.

-Nu stau mult. Nu vreau să deranjez. Am venit doar să îi aduc ceva.

Picioarele îmi îngheaţă. Inima ori mi s-a oprit din bătut, ori bate prea rapid pentru a o mai auzi sau simţi. Dar dacă s-ar fi oprit, aş fi moartă, nu? Nu sunt moartă. Sau sunt? Respiră, Ema! Respiră, am spus! Nu e real. Cum să fie? Eşti prea drogată cu drogul Crăciunului. Halucinezi. Ăla care intră în livingul tău nu e Xan şi nu arată ireal de bine. Nu poartă blugi negri strâmţi, nici tricou gri cu Guns n Roses. Nici nu e în şosete la tine în casă. Doar halucinaţii. Nici bunica nu se uită zâmbind la tine din spatele lui. Respiră, nu înţelegi?! Sigur că nu înţelegi ce caută aici şi cum a pătruns pe teritoriul tău.

-Am zis eu că e aici. Merg să vă fac un ceai.

Unde pleacă bunica? Mă lasă singură cu el? Să nu mă lase! Ce caută aici?!

-Eşti în regulă, unşpe? întreabă râzând

E real. Cred. Probabil. Adică pare real. Se poate să am halucinaţii datorate oboselii? Sigur faţa mea e şocată. Probabil ochii mei sunt foarte mari acum şi buzele îmi sunt imobilizate. Trebuie să fac un efort să mă comport normal.

-Da. Sigur. Bună. Stai jos. Respiră. spun rapid

-Poftim? întreabă surprins şi amuzat

Încep să gândesc cu voce tare! O iau razna.

-Nimic. Ce faci?

Trebuie să mă relaxez.

-Păi treceam pe aici şi mă gândeam să îţi aduc asta. faţa lui devine dintr-o dată serioasă

-Un cadou? întreb eu

-Păi nu chiar. vorbeşte de parcă ar fi chinuit şi torturat

O cutie destul de mare, albă, înconjurată cu o fundă aurie. Spune că nu e un cadou, dar e împachetat. A trecut pe aici şi mi-a adus un cadou? L-a găsit întâmplător în timp ce trecea pe lânga casa mea şi s-a gândit să mi-l dea mie?

-Arată ca un cadou, să şti. spun râzând

-Da. răspunde oarecum agitat și parcă forțând un zâmbet

Xan? Agitat? Ăsta e un miracol de Crăciun. A venit la mine acasă să îmi aducă un cadou, iar acum stă şi mă priveşte ca un copil speriat. Se poate să nu ofere cadouri prea des? Când a intrat pe uşă, părea stăpân pe situaţie. A intrat încrezător. De parcă ar deţine casa. Acum e diferit. Parcă şi-a pierdut încrederea undeva pe sub canapea. Totuşi, e drăguţ. Poate e drogat şi el cu drogul ăsta enervant al Crăciunului.

Am deschis cutia. O ramă simplă de tablou. Una de mărime medie aş spune. Şi în interior sunt eu. Adică faţa mea. Sunt cu părul ondulat şi zâmbind. Ochii mei privesc undeva spre marginea din dreapta a foii. Lumina vine din stânga. Nu e color. Doar creion grafic. Am câteva riduri de expresie. Par să fiu fericită.

-M-ai desenat pe mine...nu ştiam că faci portrete. spun uitându-mă în continuare uimită la desen

În colţul din dreapta jos scrie cu litere foarte mici „Alexander”. Adică numele lui real. Un sfert din nume este acoperit de rama tabloului.

-Îţi place?

Vocea lui se aude altfel acum. Parcă încearcă să se adune. Oare l-a desenat azi?

-Foarte mult! Dar eu nu am nici un cadou pentru tine. De ce m-ai desenat pe mine?

-Pentru că eşti desenabilă.

-Asta e...şti..păi..ăăm..

Încep să vorbesc incoerent. Nu m-a mai desenat nimeni. Nu e mare lucru, dar nu mă aşteptam să îmi aducă un cadou şi cu atât mai puţin să mă deseneze. Mi-e greu să exprim ce simt uneori. Alteori mi-e frică. S-a ridicat în picioare. Nu ştiu exact ce a vrut să facă şi nici nu am aşteptat să aflu. Un fel de impuls. Am lăsat tabloul să cadă pe canapea, m-am ridicat habar nu am cât de repede sau de încet şi l-am îmbrăţişat. E o senzaţie plăcută. Nu l-am mai îmbrăţişat până acum. Ar fi trebuit. E clar luat prin surprindere, dar îmi răspunde. Îşi pune mâinile în jurul meu, iar eu îmi sprijin capul de pieptul lui. Îi aud inima bătând. Tare şi apăsat. E plăcut să aflu că dincolo de toată inumanitatea lui aparentă, există o inimă care bate. Inima lui bate acum neobişnuit de rapid. Asta înseamnă că pentru cel puţin un moment, a rămas dezarmat. Xan e luat prin surprindere şi dezarmat. Asta rişti să ţi se întâmple dacă vi la mine acasă.

-Am adus ceaiul de care spuneam. Vezi să nu striveşti Păpădia, tinere. E firavă.

După câteva minute în care bunica mea practic îl chestionase pe Xan, încă îmi era dificil să cred că mă aflu cu el la mine pe canapea, la mine în living. El a vrut să plece, dar bunica a insistat ca el să mai rămână măcar la ceai. Era evident că are multe să-l întrebe. Mama a ajuns și ea acasă după cam 20 de minute și a părut relativ surprinsă să-l vadă pe Xan, dar a făcut ce ar face orice mamă bună: l-a scăpat pe Xan de interogatoriul bunicii și ne-a lăsat singuri. Singuri pentru exact 2 minute. După două minute Marc a coborât în pantalonii lui de pijama verzi și a ridicat o sprânceană, după care n-a spus nimic câteva secunde când ne-a văzut. Poate ar fi trebuit să-i spun măcar lui Marc despre situația cu Xan, dar nici nu știu ce ar trebui spus despre asta. 

Atunci când eu și Erik eram împreună, el și Marc nu erau prieteni, mai mult doar se suportau reciproc. Când Erik s-a despărțit de mine, în afară că pentru un moment Marc s-a enervat, în rest a părut chiar mulțumit de situație. Dar cred că Marc îl place pe Xan. Ar fi o premieră să fiu împreună cu cineva pe care Marc îl place.

După 10 minute, Xan a plecat. Deja reușise să-mi surprindă aproape toată familia, inclusiv pe mine. Chiar nu mai era nevoie să vină și tata să-l chestioneze.

-Asta-i nou. îl aud pe Marc din cameră în timp ce treceam pe lângă ușa lui

-Nu știu ce să-ți spun. Și eu sunt la fel de surprinsă ca tine. răspund eu dând din umeri

-Deci singurele dăți în care ați vorbit a fost când erau toți ceilalți și dintr-o dată îți aduce un cadou și vine să facă cunoștință cu familia ta? întreabă el ironic

-Nuu, dar nu l-am invitat eu și nu cred că a intenționat să vă cunoască pe toți.

-Dacă nu intenționa, nu venea la ușă. Sunteți împreună?

-Nu cred. Nu știu. Tu ce crezi despre el?

-Nu am fost prea atent la el. Sunt persoane care mă interesează mai mult pe strada asta. Dar de acum voi fi mai atent. Pare ok până acum.

-Persoane care te interesează mai mult? întreb surprinsă

-Când tu o să decizi să comunici, o să comunic și eu. Până atunci n-ai decât să ghicești în stele. spune în timp ce intră în baie și închide ușa în urma lui

Aud apa la duș pornind. Deci Marc îl place. Prin ”pare ok” eu înțeleg că sigur îl place. N-a spus niciodată despre Erik că ar fi ”ok”. Dar mai e cineva pe Round Street. O persoană de care Marc este interesat. Chiar trebuie să încep să comunic mai mult.

18 ~ Copil blond şi fericit