18 ~ Copil blond şi fericit

Mă trezesc cu mintea amorţită. Ce zi este azi şi de ce sună alarma? Vibrează şi nu se mai opreşte din vibrat. O întreagă simfonie enervantă a vibratului. Îmi întind mâna spre parchet, dar nu nimeresc nici un buton care să oprească mini-cutremurul. Parcă se aude tot mai tare, tot mai hotărât. Să nu îşi facă ambiţii cu mine. Eu sunt o fată trezită prea devreme şi el e un biet telefon.

                                                  

Într-un final ies victorioasă. Îmi trag plapuma galbenă pe cap pentru a evita razele soarelui. Cu soarele sunt într-un conflict vechi, dar acum sunt prea dezorientată să lupt, aşa că mă ascund. 8:21. Ce e cu ora asta? Parcă era vacanţă. Ar trebui să îi interzică cineva soarelui să răsară atât de devreme în vacanţă. 

Nu. Nu. Clar nu! Nu pot să întârzi! Nu azi! Plapuma cade undeva în lateralul patului. Blugi albaştri, pulover alb pufos. Peria de păr. Unde e placa?! Sub birou, nu. Pe birou, nu. Lângă oglindă, nu. Azi rămân ciufulită. Probabil o să aibă cineva o placă de păr acolo. Şosete. De ce e una mai lungă decât cealaltă?! Altele. Roz. Bine, să fie roz decât deloc. Perie, pastă de dinţi. Cade în chiuvetă. Tipic. Alta. Senzaţionalul spălat pe dinţi în 30 de secunde. Nerecomandabil și complet iresponsabil. Apă rece aruncată pe faţă. În mod normal aş aştepta să se încălzească, dar acum m-aş spăla şi cu zăpadă din Antarctica la cât de târziu este. O secundă prea lungă îmi admir unghiile lungi şi roşii. Cremă hidratantă. Mi-a intrat în ochi. N-am timp pentru fond de ten. Unde e creionul ăla de sprâncene?! Bine. Rămân şi sprâncenele naturale. Rimel. Luciu de buze. Ăsta e cel mai simplu machiaj care îl puteam face. Dar trebuia să fie. Fără complicaţii. Iau telefonul mobil şi rucsacul gri de lângă birou. Bine că am pus totul în el încă de aseară. Alergând pe scări, aproape am căzut de două ori. O pup pe mama izbindu-mă de ea. Îmi înfig picioarele în bocanci fără să mai leg şireturile. Paltonul crem. Fularul şi căciula le iau în mână, după care ies ca un fulger pe uşa de la intrare.    ...

Vis-a-vis, un Peugeot albastru şi un BMW negru. Deci maşina lui Andi şi maşina lui Marc. Lisa vorbeşte la telefon agitată cu cineva. Probabil cineva care întârzie. Andi e băgat pe jumătate în maşină şi aranjază nişte bagaje. Mihai îşi butonează pierdut telefonul. Mă îndrept tăcută spre BMW şi sper că voi reuşi să îmi pun rucsacul în portbagaj înainte să îşi dea cineva seama că am ajuns târziu vis-a-vis de propria casă.

-Să şti că am vrut să mergem fără tine, dar Xan a insistat să te aşteptăm. spune Marc în timp ce iese cu un troller din casa Lisei

Xan apare în urma lui. Blugi negri, geacă neagră, căciulă neagră, ochi negri. Pe cât e de întunecat, pe atât îi e zâmbetul de luminos. Îmi ia rucsacul din mână şi îl pune în portbagaj.

-Azi mergem să îţi cunosc casa, blondo.

Da. Casa mea. Azi mergem acasă la mine. În oraşul meu. Ăla pentru care i-aş vinde pe toţi din Camin.

Romina apare cu o valiză gigantică. Bine că nu am venit ultima. Sigur şi-a împachetat tot dulapul. Marc începe să organizeze situaţia. Îi explică lui Andi traseul şi unde ne vom opri, după care se hotărăşte cum vom sta în maşini. Nu mă implic în asta. Adică eu oricum voi fi în maşina lui Marc. Nu contează cu cine, contează să ajung acasă. În mintea mea se aude tare şi clar „I’m coming home” şi simt  cum sângele începe să îmi pulseze mai rapid prin vene. Dacă sufletul există, al meu e fericit până la soare şi înapoi. Urc în maşină, în dreapta lui Marc. Iniţial nici nu am observat cine e în spate. Lisa, Claudiu şi Maia. Xan conduce maşina lui Andi. O grămadă de melodii la radio. Vesele, triste, mintea mea se focusează pe un sigur lucru. Doar 153 km. Cei mai lungi 153 de km. Cel mai lung drum din lume. Claudiu face tot felul de glume şi povesteşte despre copilăria lui. Lisa îl tachinează încontinuu. Chiar şi Maia vorbeşte mai mult decât de obicei. Totuşi, nu pot să nu mă întreb de ce nu e în maşina cealaltă, cu Alex. O să mă gândesc la asta mai târziu. Cu fiecare kilometru, sunt mai aproape de casă şi mai fericită. De parcă aş atrage toate energiile pozitive din Univers. Azi nimic pe lumea asta nu mă poate prost-dispune. Nici măcar faptul că Romina e în maşina pe care o conduce Xan. Nu azi. Poate mâine, azi nu.

Dacă m-ar privi cineva chiar în momentul ăsta, ar vedea un copil blond şi fericit care se uită zâmbind pe geamul unui BMW. De parcă nu am mai văzut în viaţa mea tufişuri, copaci, câmp şi şosea. Iubesc fiecare copac aşezat pe marginea şoselei care duce acasă. Acasă. 1 km. Aş putea să şi alerg kilometrul ăsta. Copacii au cam dispărut, casele de la periferie au apărut. O grămadă de maşini. O grămadă de oameni. Nu îi cunosc şi sentimentul e atât de plăcut. Nici unul nu mă va privi dubios şi nici unul nu mă cunoaşte. Blocuri înalte cu mult mai multe etaje decât în Camin. Cerul aproape încetează să se mai vadă. Tramvaie şi staţii de tramvai. Stații de metrou. Taxiuri şi cafenele pe toate părţile. Aglomeraţie. Mă simt de parcă aş fi trăit 10 ani în pustiu şi acum dau de civilizaţie. Ceilalţi din maşină vorbesc între ei, poate vorbesc si cu mine. Un pod, un râu. Trecem prin centru, îmi vine să cobor. Să alerg prin parcul imens plin de oameni grăbiți și de pe cealaltă parte să-mi cumpăr o cafea. Să stau în cafenea și să privesc. Să-mi imaginez că totul este așa cum era.

Motorul se opreşte şi ies din maşină în mai puţin de 2 secunde. Suntem pe o stradă îngustă, plin de zăpadă murdară pe marginile trotuarelor, maşini în coloană înaintând încet şi oameni care păşesc rapid şi apăsat. Blocuri cu câte 9 etaje pe ambele părţi. În unul dintre ele e apartamentul în care am locuit 18 ani şi în care stă acum Marc. O grămadă de zgomot, de claxoane, de frig. „Tell the world I’m coming home...”

Îşi pune mâna în jurul meu într-un mod protector. Ca eu să ştiu că e acolo. Nu mă pot abţine să nu îl îmbrăţişez şi să îmi muşc buza de jos. De fericire. De emoţie. De entuziasm. De parcă aş fi la o cursă de maşini sau aş fi câştigat la Loto. Nu ştiu cum e să câştigi la Loto, dar oare se poate compara cu ce simt eu acum?

-Poţi să stai toată ziua lipită de mine, dar în momentul ăsta chiar cred că voi fi vânăt. spune Xan amuzat

Mi-am dat seama că degetele mele de la mâna stângă sunt înfipte în abdomenul lui, prin geaca desfăcută. Îmi ia rucsacul şi intrăm în scara blocului. Exact ca întotdeauna. Exact aceleaşi cutii poştale vechi de când lumea, aceleaşi trepte prăfuite şi aceeaşi balustradă plină de gumă mestecată şi părăsită. Acelaşi lift cu o oglindă mică şi zgâriată în care abia te mai vezi. Încăltăminte de iarnă la intrările în apartamente și mirosul specific de aer vechi. Xan ţine mâna în jurul meu în tot acest timp. Aş vrea să simtă şi el sentimentul ăsta care mă face să zâmbesc încontinuu. Acasă.

19 ~ Miezul nopţii