19 ~ Miezul nopţii

Am intrat în apartament. Îmi dau lacrimile, dar încerc să le rețin, să nu plece. Exact cum l-am lăsat. Acum e locuit de o singură persoană. Nu e mare, dar e suficient. Un hol mic și pătrat din care poți intra în bucătărie sau într-un living cu pereți crem în care sunt două canapele maro, un șifonier și un televizor. Aici obișnuia să doarmă Marc. Geamul de la bucătărie are o incredibilă priveliște spre livingul apartamentului din blocul vecin. În casa mea sunt două dormitoare: unul în care dormeau părinții mei și unul mai mic în care dormeam eu. Baia are o mărime decentă pentru un oraș mare și înghesuit. Locul ăsta mi-a lipsit atât de mult. Până și faianța veche din baie mi-a lipsit. 

Marc şi Mihai merg să cumpere ceva comestibil. Andi s-a întins pe o canapea din living şi trimite mesaje. Probabil iubitelor. Claudiu şi Alex le ajută pe fete să despacheteze. Mă îndrept spre camera din capătul holului. Uşă maro, un perete bleu-marin, o fereastră de mărime medie, perdea albă și scara de incendiu de la baza geamului. Un pat de două persoane aşezat lângă geam. Un birou care servește și ca măsuță de machiaj, acum acoperit de praf. Nici nu mă aşteptam ca Marc să se complice cu lucruri atât de inutile cum ar fi ştersul prafului. Un șifonier cu o ușă deschisă prin care se poate vedea că nu conține haine. Camera mea preferată din tot Universul. Un raft pe care au mai rămas 5 cărţi. Mă arunc efectiv pe pat. Cel mai plăcut sentiment din lume e să te aşezi în patul tău după atât de mult timp în care ai dormit într-un alt pat. Închid ochii. Doar pentru o secundă vreau să îmi imaginez că e deja vară.

-Camera asta e categoric a ta. Adică are stilul tău peste tot.

Xan stă în pragul uşii. Zâmbesc. Are dreptate.   

-Cine e tipul de pe perete? întreabă în timp ce vine spre pat

Se referă la posterul cu Ian Somerhalder. E acolo de mai bine de doi ani. Iniţial l-am pus pentru că mă uitam la un serial în care apare şi el. De serial m-am lăsat, de Ian nu mă mai pot lăsa.

-Ştiu că ai vrea să araţi ca el. spun eu în glumă

Aberez. Xan şi Ian Somerhalder sunt total diferiţi şi nu au de ce să semene unul cu celălalt. Ian este idealul meu masculin din punct de vedere al fizicului. Sau cel puţin aşa era înainte să îl cunosc pe Xan. Acum nu mai sunt atât de sigură.

-Eu nu. Dar am auzit că el încearcă de mult timp să arate ca mine. se aşază pe pat lângă mine

Arată din nou ca un zeu. Piele perfectă fără nici un defect, buze pline care cer să fie muşcate. Dacă noaptea l-ar privi în ochi pe Xan, ar fugi şi nu ar mai apărea niciodată. De frică.

-Există pe lumea asta o persoană mai arogantă decât tine? întreb râzând

Mă priveşte ciudat. Surprins. Cred că nu i se spune zilnic că e arogant. De fapt, probabil nu i s-a spus niciodată. Îl sărut scurt pe faţă, apoi zâmbesc. Nu ştiu de ce am făcut asta.

-Îmi spui că sunt arogant, apoi mă pupi. remarcă ridicând o sprânceană

-Ai spirit de observație. răspund eu

-Ştiu că vrei să te sărut, dar e rândul tău. spune în timp ce se uită inexpresiv la tavan

-Rândul meu? Ce te face să crezi că vreau? întreb ridicând din sprâncene

-Ai zece secunde să faci asta, altfel plec.

- Tu continui să fii arogant. Pleacă.

Mă ia la mişto?! Cum adică îmi dă timp limită? Şi de ce să îl sărut? Desigur, vreau. Totuşi, nu e normal să primesc timp limită. Tace. Nu se mişcă.

-Mai ai 5 secunde.

E bine că nu fac nimic? Adică ajută pe cineva asta? Vreau, nu vreau. Vreau. Indubitabil.

-Eşti prea orgolioasă.

Pare că vrea să plece. Are dreptate. Orgoliu prostesc. Îi prind cu mâna buzunarul din spate al blugilor înainte să se ridice de pe pat. Mă priveşte aproape râzând şi se uită la mâna mea care a îngheţat când a realizat ce face.

-Tu vrei aşa, direct? Eu mă gândeam la un preludiu sau ceva, dar nu mă deranjază, putem sări peste.

Acum clar râde de mine. Aşa merit dacă nu l-am sărutat. Acum o să fie mai greu şi mai ciudat, dar dacă am început, trebuie să şi continui. Îmi ridic capul şi îmi lipesc buzele de ale lui. În momentul în care am vrut să mă îndepărtez am realizat că îmi ţine capul imobilizat cu mâinile şi tot ce putem face este să ne sărutăm. Păi nu pot să spun că mă deranjază. Asta nu mi-am imaginat niciodată. Nu am crezut că într-o zi de 31 Decembrie eu şi Xan ne vom săruta pasional la mine în cameră. Zic şi eu că e pasional. Habar nu am cum e. Parcă ar fi mai mult electricitate decât pasiune. Sau o fi tot una. Mintea mea îmi tot spune să mă opresc din asta, dar tot mintea mea îmi face corpul să îl vrea pe el. Deci mintea mea e nehotărâtă. Nu mi s-a mai întâmplat asta de ceva timp. Se poate să trec peste?

Doamne! Tipul ăsta sărută prea bine să fie uman. Aş putea să devin dependentă de el! De când l-am cunoscut m-am întrebat cum arată fără tricou. Probabil că arată bine. Probabil că se şi simte bine abdomenul lui. Începe să îşi plimbe mâna pe coapsa mea în timp ce continuăm să ne sărutăm. Ar putea să intre oricine în cameră. Ce facem?! Ar putea să intre Marc sau Lisa sau Romina. Nu. Nu Romina! În momentul în care şi-a băgat mâna pe sub puloverul meu am simţit cum fiecare centimetru de piele atins de el începe să se electrizeze. Sunt prinsă între patul de care mi-a fost atât de dor şi Xan care arată şi sărută divin. Mintea mea ştie despre toţi ceilalţi care sunt dincolo de peretele camerei, dar pare atât de puţin importanți. E peste mine, îşi bagă mâinile pe unde vrea, conduce până şi sărutul. Tipic lui. Cred că nu a realizat până acum, dar nu e liderul meu. Încep să îi ridic tricoul. Nu se opune, dar pentru o secundă am senzaţia că e surprins. Îmi trec degetele de la mâna stângă peste abdomenul lui. Se simte...mai bine decât mă aşteptam. Şi mă aşteptam la foarte bine. Fructe tropicale. Încep să mă întreb cum ar fi să facem asta pe o plajă însorită. Pentru un moment am crezut că vrea să îmi sărute gâtul. Dar el e Xan. El nu face nimic previzibil. Îşi ţine buzele la mai puţin de 5 cm de pielea mea. Încearcă să mă tortureze?! Îi simt respiraţia, iar eu încep să îmi imaginez involuntar cercurile alea cu limba pe gât. Îşi înfige dinţii în gâtul meu. Nu uşor. E puţin dureros, dar nu am simţit în viaţa mea o durere mai plăcută. Asta va lăsa o urmă, dar parcă merită. Îmi eliberează gâtul şi mă priveşte fix în ochi. Oare vrea să mă facă mai pierdută decât sunt?

-Ţi-am spus. Eu l-am învăţat pe vampir să muşte.

Am clipit de câteva ori înainte să înţeleg ce vrea să spună. Ian Somerhalder. Despre el vorbeşte. El are rolul unui vampir în serial. M-a muşcat doar pentru că am un poster cu un tip pe perete?! Dar se putea să nu vrea Xan să fie mai bun decât Ian? Doar e Xan cel senzaţional.

Voci. Probabil Alex şi Romina. Poate e şi Marc. Nu sunt sigură, dar sunt chiar în faţa uşii.

-Ţi-e frică?

Xan mă priveşte vizibil curios. Din instinct, l-am împins uşor cu mâna.

-Nu că mi-e frică. Nu aş vrea să ne vadă aşa.

-De ce?

S-a ridicat pe marginea patului şi m-a ajutat să mă ridic şi eu. Se uită confuz la mine. Aşteaptă un răspuns.

-Păi ar putea să creadă că avem...

Şi m-am oprit brusc din vorbit. Încep să mă comport ca un copil. Ce e cu mine?

-O relaţie? întreabă Xan mai serios decât l-am văzut vreodată

Când o spune el cu voce tare, sună atât de urât, dar am gândit-o şi eu. Asta voiam să spun.

-Mda. răspund rapid şi încercând să îi evit privirea

Privirea aia întunecată...

-Am înţeles. Hai să mergem să măncăm ceva.

Puteam să spun o prostie mai mare? Adică Xan e cel mai arogant om din lume, iar eu i-am spus că nu aş vrea să creadă lumea că am o relaţie cu el.

31 Decembrie, ora 20:24. Camera mea cu perdea albă. Lisa îşi întinde părul cu placa, Maia nu se poate hotărî între două perechi de pantofi, iar Romina tocmai îşi aplică un strat consistent de fond de ten. Băieţii sunt pe undeva prin living şi aşteaptă. În 45 de minute trebuie să fim acasă la Antonio.

-Mă bucur că am venit aici. spune Romina în timp ce îşi întinde pudra pe faţă

-Îmi place oraşul. Mă rog, ce am reuşit să văd până acum. intervine Maia

-O să vă fac mâine un tur. răspund eu

-Bun. continuă Lisa

Fetele sunt foarte bine-dispuse. Îşi continuă ideile între ele, fac glume. Aş vrea să mă privesc şi eu măcar o secundă în oglindă, dar e ocupată de Lisa şi Romina. Tot ce mai am de făcut este să îmi întind părul. Pornesc spre baie. Acolo există o oglindă care sper să nu fie folosită. Ies din cameră şi mă lovesc de un abdomen tare. Cineva care iese din baie. Xan, evident. Blugi albaştri, cămaşă neagră, ceasul Fossil şi cel mai fierbinte zâmbet posibil. Exact ca în seara aia în Shine când l-am văzut prima dată. Diferenţa e că acum mă analizează din cap până în picioare fără să se prefacă vreo secundă că ar face altceva. Şi zâmbeşte de parcă ar fi câştigat un trofeu. Habar nu am cum arat. Adică port o rochie roşie mulată şi scurtă, dar poate nu e destul de aranjată, poate mi s-a scurs rimelul, iar părul meu e categoric prea ciufulit. Și nu am pantofi. Sunt desculță.

-Unde mergi? întreabă în timp ce priveşte undeva spre picioarele mele

-În baie, să îmi întind părul. răspund eu puţin prea rapid şi agresiv

-Să nu faci asta. continuă în timp ce îşi tot mută privirea, doar în ochi nu mă priveşte

-Păi de ce?

-Eşti mai frumoasă aşa.

-Nu îmi place.

-Atunci vin să te ajut.

-Vrei să îmi întinzi părul? întreb ridicând din sprâncene

-Da. Am două surori mai mari și una mai mică. Am mai făcut asta.

La asta chiar nu mă aşteptam. Nici nu ştiam că are vreo soră. Ştiu atât de puţine lucruri despre el. Mi se tot confirmă că sunt o ignorantă. Ia luat 20 de minute să îmi întindă părul şi chiar se pricepe la asta. Mi-a povestit despre familia lui şi a părut atât de uman în cele 20 de minute.Tatăl lui a murit când erau mici, fusese polițist și a fost împușcat mortal în timp ce încerca să oprească o mașină furată. A fost în comă luni de zile, după care s-a stins. Mama lui a lucrat ca medic chirurg și a fost cea care a întreținut familia, dar acum are probleme medicale și nu mai lucrează de 2 ani. Una dintre surorile lui este căsătorită, lucrează ca educatoare și locuiește în centrul orașului, iar alta studiază dreptul și vine acasă doar în weekend. Sora mai mică are 12 ani și este balerină. Nu mi-l pot imagina pe Xan mergând la spectacole de balet, dar după spusele lui, chiar face asta. El, mama lui și cele două surori rămase acasă locuiesc pe Round Street într-o casă relativ mare, dar nu au la fel de mulți bani precum ceilalți de pe Round Street. Partea cu banii nu mi-a spus-o, dar am dedus-o. De unde să aibă bani? Cu fiecare lucru pe care îl aflam despre el, îmi schimbam părerea tot mai mult. Mi-aş fi dorit să am mai mult păr, pentru a putea sta mai mult în prezenţa lui. Îmi place Xan. Îmi place când e arogant, când e enervant, când e orgolios, când e divin şi când e uman.

31 Decembrie, 23:17. Zgomot. Muzică. Oameni care râd încercuiţi de fum. Shot-uri de Tequila înşirate pe mese, sticle de bere goale abandonate pe jos. Nici nu vreau să îmi imaginez ce va fi la miezul nopţii. În jur de 100 de persoane. Poate exagerez. Antonio locuieşte într-o casă cu cinci dormitoare, living imens, piscină la subsol şi o sală de jocuri. Toţi cei de pe Round Street par să se simtă ca acasă. Într-un fel, aici e ca acasă la ei. Stau de cam 30 de minute pe o canapea cu Paula şi Xan. Antonio ni s-a alăturat acum 10 minute. Lisa şi Claudiu joacă un joc ciudat şi pervers. Nu ştiu exact despre ce e vorba, dar aş prefera să nici nu aflu prea multe detalii. Andi şi Micaela par să se înţeleagă foarte bine. Alex stă pe o canapea cu alte 6 persoane pe care eu le cunosc doar din vedere şi cred că a băut vreo 5 shot-uri doar în ultima oră. Mihai e în sala de jocuri, iar pe Maia am văzut-o stând pe aici pe undeva, dar a dispărut de ceva timp. Romina a stat o vreme la piscină cu un tip musculos şi blond, iar acum s-a aşezat cu noi pe canapea. Marc a fost şi el în sala de jocuri, dar în momentul ăsta habar nu am pe unde bântuie. 

-Ai cumpărat artificii? întreabă Paula în timp ce scoate o dâră groasă de fum printre buze

-Păi crezi că eu mă joc de-a Revelionul? O să îţi cadă faţa la 12. răspunde Antonio cu un pahar de votcă cu portocale în mână

-Sper că asta e la figurat. spune Paula râzând

-Anul trecut aveai nişte lumini şi lasere pe aici. Unde s-au dus? întreb uitându-mă la tavan

-Le pornesc după miezul nopţii, să fie mai de efect.

Xan e la a cincea ţigară. Cu gust de ciocolată, desigur.

-Vrei să îţi aduc ceva de băut? întreabă el în timp ce îşi stinge ţigara în scrumieră

-Mojito. Mersi

Paula îmi tot povestește ba despre cât de mișto va fi când vom merge la facultate împreună, ba despre brunetul cu ochi albaștri pe care l-a cunoscut în urmă cu o săptămână în metrou, ba despre cum a decis Micaela că ea s-a săturat de bărbați nesuferiți și a trecut la femei. Acum alege să aibă relații doar cu femei, dar și ele nesuferite. Dar dacă e așa de tare împotriva bărbaților, cum de se înțelege atât de bine cu Andi? Cu Andi și încă o roșcată scundă și toată un zâmbet care stă pe lângă Micaela și Andi. Ok. Acum totul are sens. 

-Em. Ema!

Paula bate uşor cu mâna în coapsa mea pentru a-mi atrage atenţia. Îmi şopteşte numele, dar se uită în direcţia intrării. 

Simt cum respiraţia mi se opreşte. Poate respir, poate nu respir. Poate mă holbez, poate nu mă holbez. Degetele de la mâini încep să mi se răcească, iar picioarele să îmi tremure. Dacă cineva m-ar întreba în secunda asta care e numele mamei mele, al fratelui meu sau chiar propriul meu nume, nu aş reuşi să gândesc nimic altceva decât Erik. Poate mă cheamă Erik. Ar fi ciudat, doar sunt fată. Sau nu ar fi? Aceleaşi buze, aceiaşi ochi căprui, acelaşi zâmbet idiot. Chiar nu putea să facă şi el un transplant de faţă?! Intră și salută cu privirea cam pe toată lumea. Zâmbește din complezență în timp ce ține mâna unei fete cu părul scurt și tenul închis la culoare. Dar nu e ea. Nu e aia pentru care s-a despărțit de mine. E împreună cu altcineva? Nu știu dacă asta mă bucură sau nu.

-Tu l-ai invitat? o aud vag pe Paula care vorbeşte probabil cu Antonio

-Nu. Eu am invitat-o pe Taseka, iar ea l-a adus. Au venit împreună. Nu l-am invitat! Acum trebuie să îi salut. răspunde Antonio vizibil stânjenit de situație

Taseka. O știu. O ființă inofensivă, nu e vina ei. Habar n-are ea cu cine umblă. El zâmbeşte când vorbeşte cu Antonio. Prefăcutul. Ce caută aici?! Casa asta e prea mică pentru amândoi. În unele dăți am avut impresia că întreaga lume e prea mică.

Pentru o secundă privește spre canapeaua pe care sunt eu aşezată. Vine înspre noi. De ce vine aici?! Ar trebui să folosească bucăţica aia de creier şi să nu vină. Probabil şi Taseka vine, dar ea e invizibilă. Singurul lucru la care mă gândesc este dacă merită sau nu să vorbesc cu el. Idiotul.

Cred că a salutat. Nu mă pot concentra la ce spune, deoarece simpla lui prezenţă mă face să devin irascibilă. Acum îndrăzneşte să se aşeze lângă Antonio. Îl pot analiza. Acelaşi stil vestimentar, acelaşi păr roșcat, același el. Parcă m-am urcat într-o maşină a timpului. Am mai stat pe canapelele astea cu ei. Cât a trecut? Șase luni? Mai mult? Diferenţa e că stătea lângă mine. Tâmpitul.

Vocea lui. Aș vrea să plâng sau poate să fug. Vreau să-i aud vocea și în același timp o urăsc. El şi Xan vorbesc ceva. Despre ceva. Când s-a întâmplat asta? Xan pare relaxat. Habar nu are cu cine vorbeşte. Lisa vine la un moment dat la masă şi mă întreabă ceva fără sens în timp ce râde. Probabil a băut prea mult. Nu ştiu cât a trecut de când a venit Erik, dar aberează încontinuu despre tot felul de prostii. Nu știu ce spune, dar știu că sunt prostii. Aberații. Uneori mă priveşte în treacăt. Nu mi se adresează. Taseka e și ea aici. Paula se uită la mine puţin îngrijorată. Antonio mă privește și el parcă cerându-și scuze. Mi-a promis că nu va veni! Mi-a promis! Idiotul ăsta începe să povestească. Copilărie, şcoală gimnazială, liceu. Îi ştiu toate poveştile.

-Em, mai şti când...

-Nu. răspund scurt şi apăsat

Un „nu” mai hotărât cred că nu am rostit în viaţa mea. Faţa lui nu e surprinsă, doar oarecum tristă. Prefăcutul. Să nu îmi spună „Em”. Nici „mai şti când”. De fapt, să nu îmi spună nimic. Niciodată. În viața lui. ”Em” din gura lui sună ca o tortură și simt cum mă sufoc încet și mă pierd în dansuri în ploaie, în primul sărut din viața mea, în dățile în care am plâns și el a fost acolo să îmi pot ține capul pe pieptul lui. În toate momentele în care i-au spus totul, mi-a spus totul și amândoi înțelegeam totul despre celălalt. A fost acolo când nimeni n-a fost și acum urăsc ca trebuie să împart o cameră cu el. Urăsc că a plecat. Că nu s-a mai întors. 

-Vrei să mergem la o ţigară? Afară. Aici e prea mult zgomot. îl aud pe Xan din senin

Nu am reuşit să mai răspund nimic, doar am dat afirmativ din cap. Vreau să opresc zgomotul ăsta din mintea mea. Nu îl privesc pe Erik când mă ridic, nu pot. Trec prin fața lui în rochia mea roșie și pentru o secundă sper că mi-aș atinge întâmplător mâna sau piciorul de el. Nu se întâmplă și mi-e rușine că am ajuns să sper asta. 

Xan îmi ia paltonul din cuier, în timp ce eu încerc să mă calmez. Nu mai sunt la masă cu Erik. Nici nu mă mai întorc acolo. Nu mă mai întorc la masă şi nu mă mai întorc la Erik. Sunt hotărâtă.

Aerul e rece, dar şi eu sunt rece. Vântul bate, dar nu ninge. Aici e un fel de linişte. Se aud geamurile cum tremură din cauza bass-ului. Xan îşi pune o ţigară în gură şi îmi întinde şi mie una, dar refuz. Ştiu să fumez. Am fumat doi ani. Nu mă deranjază că tutunul dăunează grav sănătăţii. Mă deranjază că tutunul îmi aminteşte iar şi iar de anii ăia, de mine atunci și de roșcatul de pe canapeaua lui Antonio. 

-Credeai că veţi fi împreună pentru totdeauna? întreabă Xan în timp ce caută ceva în buzunar, probabil bricheta

Întrebarea lui nu doar că este neaşteptată, dar are şi un răspuns inclus în ea. Vrea doar să îi confirm. Mă aşteptam să întrebe cine e Erik, de ce sunt supărată, ce a fost între noi, ce s-a întâmplat etc. Dar el ştie deja toate astea. Tot ce vrea este o confirmare. Poate nici pe aia nu o vrea. Poate încearcă doar să îmi arate că deja ştie. Dar cum a aflat? I-a povestit Paula? Antonio? Dar când? Dar cine?

-Cred că deja şti răspunsul. spun sec

-Ştiu. Ce a făcut? De fapt şi asta cred că ştiu. Cât de grav a fost?

-La ce te referi?

-O fată? Mai multe?

-Una singură. Mai mult timp. Cine ţi-a povestit că m-a înşelat?

-Păi era nevoie să îmi povestească cineva? E destul de evident. Eşti mereu nesigură pentru că poate ai fost trădată. În poza de pe telefonul lui Marc eşti fericită, cu părul creţ şi cu o ţigară în mână. Acum îţi întinzi părul şi nu mai fumezi. Că nu mai fumezi e de bine, dar nu mai eşti nici fericită. Încerci să eviţi orice îţi aminteşte de el.

Când vorbeşte o face de parcă ar deţine adevărul suprem. E calm şi relaxat. Parcă a studiat 10 ani psihologie și acum mi le aruncă mie toate în față. Adevărurile lui evidente.

-Nu sunt chiar atât de afectată. spun puţin prea încet

Îl minte și nu știu de ce. De rușine? Vreau să-l mint pe el sau pe mine?

-Te cred, dar dacă totuși încă ești afectată, probabil nu a trecut destul timp cât să nu mai fii.

-Au trecut aproape 6 luni.

-Cât timp aţi fost împreună?

-Trei ani.

-Din câte povestea, îl cunoşti de mult timp.

-Îl cunosc dintotdeauna. Mamele noastre sunt prietene. Când eram mici ne jucam împreună, ne uitam la desene împreună, ne făceam temele împreună. M-a învăţat să înot, să mă dau cu rolele, să joc biliard. Aveam aceiaşi prieteni. Mă înţelegeam cu el mai bine decât cu Marc. Când aveam 15 ani am început să fim împreună. E atât de ciudat ca cineva care ţi-a fost prieten de când te ştii să devină dintr-o dată un străin. E aiurea. Urăsc asta.

O lacrimă idioată începe să îşi facă de cap pe obrazul meu. Aş vrea ca frigul să o îngheţe. Să îngheţe toate lacrimile din lume. Încep să-mi muşc buza de jos. Tipic. 

-Dă-i timpului timp, blondo.

Poate are dreptate. Nu m-am aşteptat ca vreodată să îi spun toate astea lui Xan. Abia dacă i-am povestit Paulei. Mă rog, toţi ştiu motivul pentru care eu şi Erik ne-am despărţit, dar nu i-am lăsat să mă vadă plângând sau prea afectată.

-Uite. O să intrăm înăuntru şi tu nu îl vei lăsa să te prost-dispună. De fiecare dată când îl vezi sau auzi și te deranjează, vi să mă îmbrăţişezi.

-Asta ar fi puţin ciudat. spun zâmbind

-Doar ai încredere, ok?

-Să şti că nu mai suntem în Camin. La mine acasă, e democraţie. Te ascult pentru că aşa vreau. spun râzând

Xan nu prea greşeşte. Îmbrăţişatul chiar poate face minuni. Mai ales dacă tipul pe care îl îmbăţişezi e înalt, sexy şi are nişte buze senzaţionale. Din acel moment, am făcut tot posibilul să mă prefac că Erik nu există în casă sau în Univers. La miezul nopţii aproape mi-a căzut faţa. Antonio nu se încurcă atunci când dă o petrecere. Artificiile, muzica, atmosfera, luminile, laserele. Totul a fost exact aşa cum mă obişnuisem de la petrecerile anterioare date de el, ba chiar mai bine. Am băut două shot-uri de Tequila şi o Cuba Libre, după care am sărit îmbrăcată în piscina de la subsol împreună cu Antonio, Paula, Micaela, Andi, roșcata lor, Lisa, Claudiu, Alex şi încă vreo 20 de persoane necunoscute.

1 Ianuarie, ora 4:53. Eu şi Xan suntem încă la subsol. Mă simt liniștită. Port un halat de baie negru şi cu două mărimi mai mare decât am eu nevoie. Părul meu începe să se usuce. Xan stă pe şezlongul alăturat şi face tot felul de glume despre cei din piscină. Majoritatea sunt foarte ameţiţi, mă abţin să zic beţi. Lisa şi Claudiu sunt într-un colţ al bazinului şi se sărută de parcă lumea s-ar putea sfârşi în următoarele 5 minute. La fel de ameţiţi ca ceilalţi, poate chiar mai ameţiţi. Andi, Micaela și fata lor roșcată dorm înghesuiţi pe un singur şezlong aşezat lângă scările care duc la parterul casei, sunt acoperiţi cu un prosop cu Donald Duck. Pe Alex l-am văzut acum un sfert de oră târându-se pe aici împreună cu o brunetă. Nu mi-am dat seama dacă el o căra pe ea sau ea îl căra pe el. Cred că nici ei nu ştiau. Erik s-a făcut dispărut imediat după ora 12. Nu am nici cea mai vagă idee unde este Marc. Sau Maia. Pe Romina am văzut-o ceva mai devreme mergând spre bar cu Paula. Ziceau ceva de shot-uri. Anul e nou, oamenii şi obiceiurile sunt vechi. Aşteptăm răsăritul soarelui. 

20 ~ Xan nu are mereu dreptate