20 ~ Xan nu are mereu dreptate

pe
14 ianuarie, ora 7:43. Îmi caut caietul de istorie. Ştiu că am învăţat aseară, dar acum cred că a fost răpit de extratereştri. Îl abandonez. Aşa merită. El şi istoria lui. Iau paltonul din cuier şi ies afară. Iarna parcă devine chiar enervantă. Totul a căpătat o culoare mai puţin albă, deşi e zăpadă pe fiecare copac, trotuar şi maşină. Zăpada a devenit şi ea enervantă. Acum nu mai ninge şi soarele chiar şi-a permis să arunce nişte raze. Nişte raze timide, totuşi. Din nu ştiu ce motiv, în capul meu se aude „Englishman in New York”. Atmosfera din Camin este asemănătoare cu videoclipul. Deci totuşi ştiu motivul. Înaintez silenţios spre şcoală. Nu simt să mă grăbesc, deşi categoric voi întârzia. Nu pierd mare lucru. Aceleaşi materii, aceeaşi Romina cu bârfele, acelaşi Andi care doarme probabil chiar în acest moment cu capul pe bancă, aceeaşi Mel care ascultă cu interes tot ce are Romina de spus. Mă întreb dacă Xan va fi şi azi prin şcoală. A tot fost de două săptămâni şi asta este de-a dreptul neobişnuit pentru el.    

Următoarele 6 ore trec încet. Chiar şi un tren CFR trece mai repede. Xan stă în faţa şcolii cu încă trei persoane. Nu sunt de pe Round Street, dar îi cunosc. Totuşi, eu îl văd doar pe el care îmi zâmbeşte. Vine spre mine. Exact cum a făcut în fiecare zi de când a început anul. Îşi pune mâna în jurul umerilor mei. Cei care nu sunt de pe Round Street probabil se holbează sau poate s-au obişnuit.

-Am o idee pentru diseară. Ai ceva de făcut? întreabă în timp ce îşi foloseşte zâmbetul

-Nu. Spune.

-Nu îţi spun, dar îţi va plăcea. E o surpriză, să zicem aşa. La 9 te sun să ieşi afară, ok?

-În regulă.

Am mai ieşit cu Xan. Adică am tot ieşit şi ne-am tot sărutat. Nu am făcut nimic deosebit, dar nici nu era nevoie. Cei de pe Round Street încă nu știu despre non-relația noastră sau nu știu sigur cel puțin. Noi declarăm insistent că relația noastră se bazează doar pe o inocentă și strânsă prietenie. Deși unii cred că știu adevărul și nu spun nimic. Deci ora nouă. Cu ce mă îmbrac? Poate nu o să îmi întind părul în seara asta.

20:12. Deschid uşa cabinei de duş şi caut puţin confuză un prosop. Apa care s-a adunat în păr încearcă să evadeze pe spate, dar o opresc. Cine a inventat prosopul, a fost un geniu. Halatul de baie. Intru în cameră. Blugi negri, bluză roşie cu dantelă la mâneci. Ce fel de lenjerie ar trebui să port? Grea decizie. Uscătorul de păr. Îl usuc şi se încreţeşte. O să sar categoric peste placa de păr. Să îi fac pe plac de data asta, zic. Câteva brăţări pe care le văd pe birou. Un inel cu o piatră neagră în formă de inimă. Piatra lunii. Luna şi eu am putea fi prietene bune. Sunt atât de tentată să pun placa la încălzit...dar mă abţin. Rezist vitejeşte.

20:57. Cred că totul e în regulă. Poate puţin rimel. Poate. Sau poate ar fi prea mult. Trec 5 minute şi sunt atât de pregătită să mă sune şi să cobor. Mă şi mir că nu voi întârzia. De obicei, o fac. Trec 15 minute. Poate a uitat. Cum să uite? Trec 25 de minute. Îşi bate joc de mine? Poate e prins în trafic. Sunt nebună. Care trafic? Suntem în Camin şi el stă 4 case mai sus. Sunt doar 25 de minute. Nu voi face o tragedie din asta. Trec 35 de minute. Nu apelat, nu sms, nu Facebook, nici măcar un porumbel călător. Poate a rămas fără minute. Asta e absurd. Ar fi sunat la uşă. Dacă nu sună în 5 minute, îl sun eu. Trec 45 de minute.

21:42. Poate a adormit sau ceva. Îl sun. Aştept să răspundă. Nu o face. Mai aştept 5 minute, mai sun o dată. La un moment dat am avut impresia că a răspuns, dar mintea mea doar o ia razna. Nu fac o tragedie din asta. Trebuie să existe o explicaţie. Una logică pe care o voi afla în curând. Fără panică. Acum sunt îmbrăcată, machiată, cu părul aranjat şi stau întinsă pe pat, singură. Adorm.

7:50. Ora de franceză se termină şi Romina începe să vorbească. E atât de obositoare! Pălăvrăgeşte. Despre orice neinteresant pe lumea asta. Mă uit la ea şi habar nu am ce spune, dar chiar are trăsături frumoase. Poate dacă nu ar mai vorbi atât de mult fără rost, lumea ar plăcea-o mai mult. Lumea oricum o place pentru că locuieşte pe Round Street. Dar dacă nu ar locui...dar locuieşte. Aseară am adormit undeva în jurul orei 23. Aşteptând să mă sune, evident. 

Trec 10 ore şi 50 de minute. Nici măcar eu nu sunt capabilă să întârzii atât de mult. Aud cumva, din întâmplare, un nume care mă interesează şi dintr-o dată îmi doresc să fi fost atentă la ce vorbeşte roşcata de lângă mine.

-Nu am înţeles. spun rapid

-Spuneam că există o mare posibilitate ca eu şi Xan să ne împăcăm.

Când vorbeşte despre el, faţa i se luminează instant. Nu doar de data asta. Aşa se întâmplă mereu. Dar de data asta e mai mult decât luminoasă. Dacă fericirea şi speranţa s-ar măsura în baloane cu heliu, chiar în acest moment Romina ar ieşi plutind din atmosferă.

-De ce crezi asta? întreb cât de poate de calmă şi încercând să par indiferentă

-Păi aseară am fost la el acasă.

Atât mi-a fost. Dacă eram în desene animate, faţa mea ar fi făcut contact cu podeaua. Şi poate şi ochii mi-ar fi ieşit din orbite. Bine că suntem în lumea reală. Poate a mai zis ea ceva după, dar nu am mai avut nici cel mai mic interes să o ascult. Iar simt că mă sufoc și sângele îmi pulsează rapid. Ce a făcut la Xan acasă, e puţin important acum. Nici nu cred că aș îndura să știu. Ce e important este că el era cu Romina în timp ce eu aşteptam şi sunam. Aş vrea să îi gasesc şi acum o scuză. Chiar aş vrea. Xan nu a avut dreptate pentru prima dată de când îl cunosc. Nu mi-a plăcut surpriza. Trec 10 ore şi 53 de minute, dar eu nu cred că mai vreau să mă sune.



Comentarii

Trimiteți un comentariu