22 ~ Doar drame

Marţi. Ca oricare altă zi de marţi. Ca oricare altă zi de final de ianuarie. Zăpadă şi oameni care se plimbă obosiţi prin frig. Ziua de luni este ziua bârfelor în Camin. Când abia s-a terminat weekendul şi toată lumea are ceva de povestit. Povestit despre alţii, desigur. Marţi este ziua în care nimeni nu mai spune nimic. Ziua pe care toţi o aşteaptă să treacă. O zi incertă în care nu şti dacă să mai vorbeşti despre weekendul trecut sau să îl aştepţi pe cel viitor.

La ora prânzului este o linişte obişnuită pentru o zi de marţi. Claudiu şi Lisa nu sunt la şcoală, Maia îşi ascultă muzica în căşti, Alex este mahmur şi îşi ţine capul împroptit într-o mână, Andi vorbeşte cu Mel într-un colţ al cantinei, iar Mihai face nişte calcule într-un caiet cu pătrăţele. Cât despre Xan şi Romina, nu i-am mai văzut de vineri. În weekend, Marc vine acasă. Situația e mai mult decât frustrantă, dar probabil am pierdut destul timp încercând să îl descifrez pe Xan. Acum ar fi bine să mă descifrez pe mine. Vreau sa fiu avocat? Veterinar? Psiholog? Jefuitor de bănci?  

Iau în mână cartea lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Toată drama asta dintre Gheorghidiu şi Ela...peste tot doar drame, doar oameni care se iubesc şi se înşeală. De ce nu putem să fim pur şi simplu fericiţi? Să găsim o persoană, să o iubim şi să fim cu acea persoană tot restul vieţii? Uneori mi-ar plăcea ca viaţa să fie o telenovelă proastă şi comercială. Una dintr-acelea în care se întâlnesc, se îndrăgostesc, intervin câteva intrigi, iar la final rămân fericiţi, împreună pentru totdeauna. Ultima noapte ar trebui să fie mereu de dragoste, niciodată de război.

                                                                     

Orele trec încet. Romina nefiind la şcoală, unul dintre colegii din ultima bancă s-a oferit să stea lângă mine. Îl cheamă Radu, este brunet şi puţin prea vorbăreţ pentru gustul meu. Îmi tot povesteşte viaţa lui de câteva ore de parcă am fi cei mai buni prieteni. A încercat la un moment dat să vorbească şi cu Andi, dar acesta l-a ignorat.

Ajunsă acasă, m-am aruncat pe pat şi am adormit. Da. Acolo, pe pat, îmbrăcată în blugi negri, cămaşă albă şi şosete violet. Undeva pe la ora 17 am auzit un scârţâit ascuţit de cauciucuri venind de undeva. Poate de la parter sau afară. Cum să vină de la parter? Doar nu se plimbă tata cu maşina prin living. Când mi-am făcut într-un final chef să mă ridic şi să mă uit pe geam, am văzut ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată în realitate. Un Bugatti Veyron galben. Atâţia CP...Încerc să îmi dau seama cine e la volan. Nu văd.

Cobor la parter şi deschid uşa la intrare. Ştiu că mă comport copilăreşte, dar chiar vreau să văd mai aproape maşina asta. Văd un cap blond cu reflexii argintii. Cristian. Cristian care îmi zâmbeşte şi îmi face cu mâna.

-Nici dacă te căutam, nu dădeam atât de repede peste tine. îmi face semn să merg la el

Şi merg. Adică de câte ori în viaţă ai şansa de a sta atât de aproape de o maşină ca asta?

- Ce zici ce frumuseţe am aici? Nu fii geloasă. Tu eşti tot blonda mea preferată. continuă el râzând

Atunci când mi-am aplecat capul să îl văd mai bine, am văzut pe altcineva mai bine. Stând în dreapta, vorbind la telefon, cu ochi negri adânci ca un abis. Xan, desigur. Pentru o secundă s-a uitat inexpresiv la mine, apoi şi-a continuat conversaţia. Mă ignoră. Dezgustător.

-Ce faci diseară? întreabă Cristian privindu-mă cu o faţă de căţeluş care aşteaptă ca stăpânul să îi arunce un os

-Păi nu ştiu. răspund în timp ce îl privesc pe Xan

Pare că ignoră ce vorbim, dar știu că aude.

-Mergi în Shine? Am auzit că mergeţi. continuă Cristian

-Pe mine nu m-a anunţat nimeni încă. spun calmă

Desigur că cineva mă va anunţa. Nu au ieşit niciodată fără să mă anunţe.

-Dacă nu ai nimic de făcut, poate ieşim pe undeva. spune el oarecum speriat

-Unde?

-Oriunde vrei

-Ok. Ne vedem la 21? spun zâmbind

-O să fiu aici. și îmi întoarce zâmbetul

Păi asta a fost. Am o întâlnire sau o ieşeală cu Virusul. Am spus că vreau la 21 deoarece aia e ora la care trebuia să mă întâlnesc cu Xan când m-a lăsat baltă. Nu îi pasă deloc? Adică deloc? Nici măcar puţin de tot? Dezgustător.

Ora 21. Blugi, geacă de piele şi alte câteva obiecte vestimentare. Păr întins cu placa. Privind pe fereastră, observ că de data asta nu am fot lăsată baltă. Cristian este afară, împroptit de acest frumos şi iubibil Bugatti.

-Deci te-ai gândit să facem ceva? întreabă privindu-mă încet din cap până în picioare

-Nu chiar. răspund relaxată

-Bine că m-am gândit eu. Şti să joci biliard?

-Da, dar nu joc prea bine.

-Perfect. Mă temeam că vei fi mai bună decât mine şi mă voi face de râs. spune în timp ce îmi deschide uşa din dreapta a maşinii

Ne-a luat 5 minute până la Casa de Cultură din Camin. Desigur, 110 km/h tot drumul. Şi-a comandat un fel de cafea-frappe-latte-machiat-cu-ciocolată-de-vanilie-şi-alte-câteva-minuni. Eu am comandat doar o limonadă.

Recunosc. Când l-am cunoscut pe Cristian, mi s-a părut că nu aş putea vreodată să am încredere în el. Am acceptat ieşirea asta doar pentru că Xan era în maşină. Dar acum, stând aici, încep să realizez că am greşit. Nu s-a dat prea mult la mine, nu a fost enervant, nici nu a încercat să mă sărute. M-a adus acasă. M-a făcut să râd la fiecare 5 minute. Când vorbeşti cu el, nu se poate să nu râzi. Este printre cei mai carismatici oameni pe care îi ştiu.

În jurul orei 1 am ajuns să mă pun în pat. Mi-am luat pijamaua cu imprimeu de leopard, desigur. O port doar când nu o vede nimeni. Ce ar spune ceilalţi despre faptul că mă îmbrac în imprimeuri de leopard? Dar în pat, totul e permis.

Ora 1:07. Telefonul scoate un sunet de claxon. Cu siguranţă este vorba despre un sms. Îl pun pe vibraţii.

Cristian: „Vise frumoase, blondo.”

E drăguţ să îi pese cuiva că te pui să dormi şi să îţi trimite chiar şi un singur SMS amărât. E plăcut.

Ora 1:12. Telefonul vibrează. Poate un alt sms. Lumea mă cam caută în seara asta.

„Ce-i nou sub soare, păpădie?”

Nu scrie cine este. Nu am numărul în telefon. Totuşi, ştiu exact cine este. Nu am nici o îndoială. Am aşteptat sms-ul ăsta, doar că nu azi. L-am aşteptat acum câteva luni. L-am aşteptat în fiecare seară stupidă, fiecare dimineață. Erik. Nimeni altcineva în afară de Erik și bunica mea nu-mi spune ”păpădie”. Iar bunica nu-mi trimite SMS-uri. 

E trist când te caută cine voiai să te caute, dar nu te caută cine vrei acum să te caute.

23 ~ Bun venit în junglă