23 ~ Bun venit în junglă

O zi de vineri în februarie. În orice moment, Marc îşi va parca mașina în faţa casei de la numărul 11. Mama lucrează până seara, iar tata este plecat din oraş în acest weekend. Doar eu şi enervantul meu frate. Un motor de maşină tocmai se opreşte. Uşa de la intrare se deschide.

                                      

-Se putea să nu pierzi tu vremea? întreabă el râzând

-Se putea să nu fii enervant din prima secundă? spun eu

Începe să râdă şi mai tare. Îşi urcă la etaj un troller destul de mic, după care caută ceva prin bucătărie. Probabil cafea. Caută degeaba. S-a terminat ieri. Dar îl las să caute.

-Dacă eu nu sunt acasă, voi nu mai faceţi cumpărături? întreabă el în timp ce încă mai caută

-Ce vei face azi?

-Păi mă gândeam că vrei să vi cu mine. Adică dacă nu ai altceva de făcut.

-În regulă. Putem lua cafea de la supermarket. spun zâmbind

-M-ai lăsat să caut 15 minute şi spui că eu sunt ăla enervant.     ...

Tot vineri, tot în Camin. Marc are de gând să mă care toată ziua pe oriunde merge. Nu mă deranjează. De 45 de minute stă în faţa oglinzii din baie. Prin uşa între-deschisă pot vedea cum se tot holbează la faţa lui, cum îşi tot trece mâna stângă prin părul șaten şi parfumul pe care l-a pulverizat deja evadează din baie şi aleargă spre living. Nici dacă mergeam la o întâlnire cu toţi preşedinţii lumii nu mă admiram atât de mult în oglindă.

-Dacă nu plecăm chiar acum, voi muri înecată cu Hugo Boss! spun pe un ton ridicat

Marc îşi scoate capul prin deschizătura uşii şi mă priveşte foarte serios prin ochii albaștri.

-Crezi că e prea mult parfum?

-Cred că ar fi ajuns unei echipe de fotbal plus arbitrii şi antrenor. spun râzând

-Acum eşti răutăcioasă. Ieşi! spune uitându-se urât la mine şi cu un deget spre uşa de la intrare

Păi ies. Doar asta aştept de 45 de minute. Ne urcăm în maşina neagră şi eu pornesc radioul. Beyoncé tocmai îşi începe melodia. „If I were a boy”. Ştiu că lui Marc îi place Beyoncé. Îi spune „Queen B”. Dau volumul mai tare. Totuşi, el pare absent oarecum. În momentul în care mai avem 1 metru până la ieşirea de pe Round Street, pune o frână destul de bruscă şi începem să mergem cu spatele. Poate 10 metri. Nu reuşesc să spun nimic. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu am apucat. A coborât din maşină şi m-a lăsat inexplicabil doar cu a sa Queen B cântând „I swear I'd be a better man. /I'd listen to her”.

Când a devenit fratele meu atât de impulsiv? Îl privesc în timp ce merge hotărât şi nehotărât spre casa numărul 1 de pe Round Street. Ce vrea să facă acasă la Maia? E oare drogat? Sună la uşă şi aşteaptă. Se uită în toate părţile, dar nu şi la mine. Îşi trece aceeaşi mână stângă prin păr. Beyoncé îşi termină de cântat melodia. Îmi iubesc fratele, dar în momentul ăsta se comportă foarte ciudat şi încep să mă întreb dacă nu are ceva iarbă ascunsă pe aici pe undeva. Pe Round Street este pustiu și liniște.

La un moment dat, Marc dă să plece. Se întoarce înspre mine cu o privire de cățel plouat, face doi pași înspre mașină, după care se întoarce la ușă și mai sună o dată. După cam 2 minute, în timp ce mă gândeam să merg la el şi să îl întreb dacă totul este în regulă, Maia deschide uşa. Exact cum mă aşteptam, pare surprinsă. El nu pare să spună ceva. Este nebun? Sună la uşă, i se deschide şi nu spune nimic? Dau volumul mai încet şi încerc să aud. Nu cred că am ce să aud. Marc chiar nu spune nimic, dar nici Maia nu spune nimic! Și acum serioasă fiind eu când spun asta, nu mă aşteptam ca Marc să o îmbrăţişeze. Totuşi, chiar asta a făcut! Şi nu orice fel de îmbrăţişare! Îşi înfige una dintre mâini în părul ei, cu cealaltă o strânge de talie şi sunt aproape sigură că o ridică vreo 10 cm de la sol. Ea îi răspunde la îmbrăţişare, deşi este mult mai mică de înălţime şi abia îi ajunge la umăr. Iar am fost ignorantă. Iar. Mi-a spus că îl interesează cineva de pe Round Street, dar Maia?! Amândoi au dispărut de la petrecerea de Revelion, dar asta nu mi s-a părut suspicios. Adică le cunosc pe toate fostele iubite ale lui Marc. Sunt toate mereu perfect machiate, foarte sociabile şi îmbrăcate ca în reviste. Exact cum este Lisa. Îmi place Maia, dar nu mă aşteptam. Dacă Marc ar fi mers acasă la Andi și l-ar fi îmbrățișat pătimaș pe el, probabil aș fi fost mai puțin surprinsă. Este timidă şi are şuviţe albastre! Nu e scoasă din reviste! Nu ştiu dacă mă bucur sau sunt şocată. Cred că ambele. Acum se sărută, iar eu sunt încă în şoc. După alte 5 minute, Marc se întoarce la maşină şi Maia îmi face cu mâna. Îi fac confuză cu mâna înapoi. 

-Să întreb ceva sau îmi spui tu?

-Nu suntem împreună pentru că relaţiile la distanţă sunt stupide. Am hotărât să nu ne mai vedem, dar parcă nu vreau.

-Relaţiile la distanţă nu sunt stupide.

Am spus asta, dar ştie că nu cred asta. Restul zilei am fost la supermarket şi am gătit. Ambele împreună cu Marc. 

Nu i-am povestit lui Marc despre Xan. Nici Lisei, nici măcar Paulei. N-am povestit nimănui atunci, dar ar fi fost un lucru inteligent să o fac. 

La ora 18, telefonul m-a anunţat hotărât că am primit un SMS.

Cristian: „Aș vrea să mai ieșim. Dacă vrei, vin să te iau la 20:30. Ce părere ai?”

Nu prea am nimic interesant de făcut, iar Cristian este chiar o companie plăcută. Nu ştiu exact ce vom face, dar presupun că e mai bine decât să stau în casă. Marc merge şi el undeva unde mi-a spus clar că eu nu pot merge. A negat categoric că se duce cu Maia, dar şi el ştie că nu îl cred.

Nu m-am stresat pre mult. Aceiaşi blugi negri, o bluză gri, geacă şi bocanci. Câteva inele, brăţări, părul întins cu placa, nişte rimel. Ies în faţa casei la 20:30 şi acel frumos Bugatti Veyron este chiar în mijlocul străzii. Cristian nu coboară de data asta, dar îi văd umbra în interiorul maşinii şi e clar că mă aşteaptă. Din interior se aud cei de la Guns N’ Roses. Nu îmi pot da seama care este melodia, dar cu siguranţă sunt ei. Poate „November rain”. Deşi nu cred, sună puţin diferit. De data asta îmi deschid singură uşa din dreapta. El deschide uşa fetelor doar la prima întâlnire? Mă aşez calmă pe scaun şi în momentul în care mă aşteptam să aud „ce faci, blondo?” sau orice cu „blondo”, dau de doi ochi negri. Negri, dar nu reci. Trebuiau să fie albaştri, nu? Trebuia să fie blond! Şi trebuia să fie Cristian! Trebuia să fie cineva uman. Guns N Roses cântă „Welcome to the jungle”. Xan zâmbeşte de parcă ar fi câştigat la pariuri. Dezgustător.

-Ai mâncat ceva în ultimele două ore? întreabă el

Dacă am mâncat?! Am vrut să ies, chiar am vrut. Am pus mâna pe uşă căutând să o deschid. Dar a apăsat acceleraţia şi e sinucidere să sari dintr-un Bugatti Veyron după ce a pornit. La cei 120 km/h pe care îi avea maşina la ieşirea de pe Round Street, am reuşit totuşi să îmi pun centura. „You know where you are/You're in the jungle baby”. 130 km/h. 145 km/h. 160 km/h. Simt cum capul îmi este lipit de tetieră şi clar nu îl pot dezlipi. O să murim. Dacă ne lovim de ceva, orice, murim. Dacă va fi o curbă prea bruscă, murim. Orice poate exploda, oricând.

-Xan!! Încetineşte, te rog!

-Bine, voi încetini. răspunde el calm

A încetinit fix cu 5 km/h. Nu poți spune că omul nu se ține de cuvânt.

- Cu viteza asta ne îndreptăm fix spre moarte!

N-am timp să gândesc nici ce spun!

-Nu vom muri.

El este calm. Ciudat de calm. Am ieșit din Camin. Un viraj brusc. 

-O să murim!! urlu eu panicată

-Ai făcut tot ce ai vrut cu viaţa ta? întreabă zâmbind și amuzat

-Ce?! Xan!! Opreşte!

-Răspunde la întrebare, unșpe.

Ce m-a întrebat? Dacă am făcut tot ce am vrut cu viaţa mea.

-Nu ştiu! Opreşte! 

Totul în jur se amestecă. Obiecte care se îmbină. Culori estompate.

-Răspunde la întrebare. Ce ai fi vrut să faci şi nu ai făcut?

Sigur mor acum. Dacă nu ne lovim de nimic, o să mi se oprească inima. Încep să îmi muşc buza. Nu pot controla asta şi nici nu vreau acum. "You're gonna die/In the jungle". Melodia asta este pusă pe repeat sau doar trece prea încet timpul în capul meu?

-Eşti nebun! Care-i problema ta?! Totul e un joc pentru tine! Totul e o glumă! O să murim, la naiba! Mă auzi?

-Da, te aud. Și simt cum apasă ușor pe frână.

175 km/h, dar viteza scade. El este calm, de parcă am fi la un picnic şi ascultăm ciripitul păsărilor.

 -Nu am sărit cu paraşuta. spun eu tăind cuvintele

-Altceva? întreabă calm și cumva distant

-Nu am făcut scufundări, nu am învăţat să schiez.

Ultima mea afirmaţie s-a sfârşit printr-un ţipăt ascuţin. O curbă. Ne apropiem de o viteză relativ normală. 

-Nu am lipsit niciodată de la şcoală fără motiv, nu am văzut nici un apus pe plajă, nu mi-am iertat fostul iubit, nu mi-am făcut un tatuaj. Nu mai știu altele.

  

Viteza a scăzut în timp ce am vorbit şi se pot desluşi câteva forme prin geamurile laterale. Respiră, Ema! Respiră! 

Încep să respir iar normal şi observ că până acum, mâna dreaptă s-a ţinut cu disperare de scaun. 100 km/h şi încetineşte. Xan e nebun. Complet nebun. Nimeni nu e mai nebun. Nimeni. Motorul se opreşte. Observ că suntem undeva în pustiu, pe marginea unui drum şi mai pustiu. Noapte. Fără neoane, doar faruri. Fără alţii, doar noi.

-Pot să ştiu de ce ai vrut să mă omori?! întreb revoltată

Am urechile înfundate şi o stare de ameţeală. 

-Dacă voiam să te omor, nu mai apucai să strigi acum la mine. răspunde el

Nici nu am realizat că am strigat. Dar sunt încă în şoc. Ce se aşteaptă?

-Te-ai comportat ca un nebun, Xan!

-Toate chestiile alea, cred că ar fi bine să începi să le faci. Tu ce crezi?

Tot ce am spus, sărit cu paraşuta, tatuaj…să încep să le fac…ar fi bine, presupun.

-Uite. Dacă acum ai fi murit, nu ar fi fost păcat? 

-Ăsta e motiv să mă omori?!

-Eşti foarte vie.

-De ce nu ai venit în seara aia, Xan? Nu ai venit atunci, iar acum încerci să mă omori!

-Nu am venit pentru că nu am vrut.

Am aşteptat, desigur, orice alt motiv. Dar oare puteam primi unul mai sincer? Nu ştiu ce să îi spun. Doar nu o să mă cert cu el pentru că a fost sincer.

-De ce nu ai vrut? întreb eu probabil puţin prea încet

-Îmi este frică de tine.

Asta ar putea suna ca o glumă, dar faţa lui este serioasă. Aproape am râs, dar am realizat că de fapt devine uman. Nu poţi să râzi când Xan devine uman şi serios, pur şi simplu nu poţi.

-Iniţial am vorbit cu tine pentru că mi-ai plăcut. Nu dragoste la prima vedere. Alea-s prostii. Nici nu ştiam că eşti de pe Round Street. Nu ştiam cine eşti. Te-am plăcut pentru că eşti o bunăciune blondă. Apoi am tot încercat să te ignor pentru că nu îmi plac fetele de genul tău.

Genul meu? Dar ce au cele ca mine?! Ce am eu?! Când aproape am deschis gura să spun ceva răutăcios, a continuat să vorbească.

-Adică îmi păreai interesantă şi nu aveam chef să te cunosc tocmai pentru că eşti interesantă. Pentru că ştiam că eşti complicată şi asta ar însemna bătaie de cap. Dar tu nu eşti doar interesantă, eşti ca un scai. Te-ai lipit de mine şi m-ai făcut să vreau să ştiu totul despre tine. Ce îţi place, de cine îţi place, ce gândeşti.

-Şi acum ce s-a întâmplat?

-Acum încerc să îmi înving frica, unșpe.

Eu sunt frica lui. Acum nu e uman. Acum nu e nici zeu. Este doar ceva ce nu am mai văzut la el. Se poate să fie în sfârşit real? Adică dincolo de zeu şi dincolo de carismă şi dincolo de lider. Mă las fermecată de nişte cuvinte bine aşezate în frază? Da! Categoric da. Deschide geamul şi îşi aprinde o ţigară. Deci şi zeii se tem uneori.

Mi-a luat un moment să realizez că sunt în junglă și că acolo Xan face regulile. În junglă și în capul meu.

24 ~ Declaraţie de dragoste