30 ~ Cântec de mai

Un început fierbinte de mai. Una dintre diminețile acelea tâmpite de sâmbătă în care dormi prea mult, te simți prea obosit și te împiedici pe trei trepte, te lovești de două uși până în bucătărie, ca apoi să descoperi că nu există nici o șansă să bei vreo cafea. Nu, nu beau cafea în fiecare dimineață. Doar în cele de sâmbătă. Singură în toată casa noastră mare și roșie. Marc e probabil la Maia. Eu și Xan încă nu știu dacă avem o relație oficială, dar chiar e nevoie de una? Poate relația aia ar strica tot. Dar mă iubește. Așa a spus. Nu minte, nu? 

Nici măcar nu înțeleg de ce am o stare atât de proastă. Totul merge în sfârșit bine. Cel mai mișto tip pe care l-am cunoscut vreodată mă iubește, voi lua o notă decentă la examenul ăla idiot și într-o lună plec acasă. Ultimul gând mă face să mă opresc din căutat cafea prin dulapurile de jos ale bucătăriei. Nu există cafea în casa asta și nu știu de ce ”acasă” nu mai e un cuvânt atât de atrăgător. 

Mă privesc pentru o secundă. Pantaloni scurți albaștri și un maieu negru. Îmi prind părul într-un coc la nimereală, îmi înfig picioarele într-o pereche de converși albi, joși, îmi pun ochelarii rotunzi cu lentile albastre și ies în stradă. Soarele mă izbește instant. Este ora 13 și Round Street este încinsă și goală. Geamul de la camera Lisei este acoperit de o perdea groasă și vișinie, semn că încă doarme. În fața casei ei este parcat un Mercedes negru, model vechi, dar tunat. Semn că și Claudiu este în spatele acelor perdele groase. Poate totuși Lisa nu doarme. Atrasă de un zgomot destul de puternic, îmi întorc capul spre casa vecină. Câinii lui Alex latră într-o veselie și aleargă prin curte. Mă apropii de poartă și reușesc să îl văd pe Alex într-o baltă de apă, în mijlocul curții. Încearcă iar să îi spele. Omul tot încearcă să îi spele de când s-a făcut cald afară. Are un Rottweiler și un Husky, dar îi apreciez hotărârea.

-Snow! Câine nebun! Lasă săpunul! Scuipă-l!

O iau la pas și pornesc spre ieșirea de pe stradă. Nu știu de ce în mintea mea se derulează un cântec de luptă. Pot să aud tobele bătând. E un cântec viking, categoric. După 3 străzi și 10 minute, ajung în Shine. Mi-a luat cam 5 secunde să mă acomodez cu lumina de-a dreptul obscură. Afară îți sparge soarele ochii și aici parcă ai fi în fundul peșterii. Mă uit spre masa zgomotoasă, la care stau Romina, un tip cu pistrui, Andi și Mihai. Andi gesticulează în toate părțile, de parcă ar coordona un avion spre pistă. Cine e pistruiatul ăla care o ține pe Romina de mâna?!

-Cea mai bună blondă din oraș, unde ți-ai lăsat șosetele?

Mihai e în toane bune. Și chiar nu port șosete. Nici nu realizasem până atunci. Fantastic.

-Mă grăbeam. răspund eu

Asta da replică inteligentă. E clar. Mă apropii de bar și îi cer lui Max un capuccino, după care mă așez lângă Andi la masă. Fac cunoștință cu pistruiatul și aflu că îl cheamă Carl. Totuși de ce o ține de mână?! E cumva tipul de la cantină cu care vorbea Romina zilele trecute? Dar el nu e de pe Round Street! De ce mă șochează asta?! Ce se întâmplă și de când?

-S-a întâmplat ceva? întreabă Romina

-Nu. Doar am dormit prost.

-Într-o lună te întorci acasă. continuă ea zâmbind

Nu e genul de zâmbet fericit. Da, există și zâmbete nefericite și asta clar se încadrează. Parcă i-ar părea rău. Poate îi pare rău.

-Păi și tu mergi la facultate, nu?

-Da. Ne mai putem vedea în weekenduri, dacă vei veni. răspunde ea privindu-mă surprinzător de direct

Atunci am simțit cum ochii lor se îndreaptă către mine. L-am privit rapid pe Mihai și am văzut cum așteaptă să răspund. Vrea să știe ce voi răspunde. La Andi nu m-am uitat, deoarece stă prea aproape, dar sunt destul de sigură că și el mă privește la fel.

-Sigur că voi veni.

Am încercat să par cât de sigură și sinceră am putut. Dar am fost? Max mi-a așezat cafeaua pe masă și Andi a început să povestească despre unul dintre prietenii lui care s-a combinat cu o negresă nevorbitoare de română. Ceilalți râdeau de se spărgeau, iar eu îmi adăugam zahărul în cafea. Am fost sinceră sau nu am fost?

Ușa localului se deschide și văd o pereche de pantaloni bermude, un tricou gri și papuci de plajă. Xan tocmai a intrat aici în papuci de plajă și bermude. Asta e uniforma tipică a lui Andi, nu a lui! Zâmbește spre masa noastră. Un zâmbet doar pe jumătate fericit. Două fete de la o masă din capăt încep să chicotească. Nici nu le-am observat când am intrat. În timp ce se îndreaptă spre bar, își scoate ochelarii de soare. Are părul ciufulit și ochii roși. Ori a dormit prea mult, ori nu a dormit deloc, ori e mahmur. Se așează lângă mine cu un pachet de țigări în mâna stângă. Pare foarte dezorientat.

-Pe tine ce fotag te-a lovit? întreabă Andi, iar Romina și eu începem să râdem

Nu răspunde nimic. Atât de netipic lui. Doar pare puțin amuzat de întrebare, dar nu răspunde. Își aprinde o țigară, iar ceilalți își reiau conversația. Îmi ține mâna stângă în a lui și fumează undeva rupt de lume. Din când în când, mă strânge de mână, dar continuă să nu spună nimic. Andi și Mihai deja au luat la mișto trei sferturi de oraș, iar Rominei i-au dat lacrimile de râs. Carl, pistruiatul, e tăcut ca un melc. I-o fi frică?

După o oră, fetele chicotitoare din capătul localului, se ridică și, surprinzător, în loc să se apropie de ieșire, ocolesc masa noastră și ajung pe partea lui Xan.

-Scuză-mă, ai putea să ne împrumuți un foc? întreabă cea scundă

Nu, nu ne-a întrebat pe toți. L-a întrebat doar pe Xan. Nici astea nu mă văd. Nu înțeleg cum de se întâmplă iar asta. Xan nu spune nimic, ridică bricheta și o întinde spre stânga. Își aprind țigările după care, tot cea scundă, se apleacă spre urechea lui Xan, dar nu știe să șoptească. Aud tare și clar ”dacă vrei ți-o înapoiez diseară, la mine”. Simt cum mi se răcesc instant mâinile și sângele urcă mai repede în creier. O să o fac să-și mănânce extensiile! Xan mă strânge dintr-o dată de mână și mă privește surprins. Acum realizez că încercasem să mă ridic și că îmi mușcam buza de jos. Mai observ și că toți ceilalți mă privesc. Ce se întâmplă cu mine? Sunt mai inteligentă de atât. Ce e cu reacția asta demnă de oamenii peșterii?

-Păstreaz-o. spune Xan în timp ce mă strânge la fel de tare de mână

Cele două rămân tăcute lângă masă. Se uită una la cealaltă. Nu se așteptau la un refuz? Nici eu nu mă așteptam să mă enerveze atât de tare.

-Pleacă odată, îmi ți umbră. o aud pe Romina spunând în timp ce își aprinde și ea o țigară

Acum zâmbesc. Care umbră și care soare în peștera asta? Cea mai înaltă iese pe ușă cu 50 km/h, iar cealaltă, mai tupeistă, o urmează. Privesc spre Romina și ea îmi zâmbește. Romina tocmai a ținut cu mine. Oameni vechi, atitudini noi. Conversația continuă, iar Andi face încontinuu mișto de tipa mai scundă. Se pare că o cunoaște destul de bine. Încă aud cântecul ăla de luptă.

Luni după-amiază. Încerc să înțeleg care e faza cu Bacovia și poeziile astea de tăiat pe vene. Nu zic că nu-mi plac, ba din contră. Marc și Maia gătesc ceva la parter și pot să îi aud de aici cum râd. Marc e în sesiune și cred că tocmai se pregătește să învețe niște anatomie cu fata cu păr albastru de la casa 1. Aceeași senzație nasoală, aceleași tobe care îmi tot bat creierul de vreo săptămână. Pot să și aud strigătele răgușite de luptă ale unui viking. Este o luptă în capul meu și e una dură. Mă gândesc să mă înscriu la Facultatea de Psihologie. Nu sunt sigură, dar trebuie să mă înscriu undeva. Trebuie să plec acasă. Trebuie, nu?

Paula și Antonio se bucură că totul va reveni la normal, că vom fi iar un trio fericit de prieteni. Că vom face petreceri acasă la Antonio în fiecare weekend. Petreceri cu lasere, fum și muzică bună. Că vom merge la facultate și vom face nopți albe pentru zile negre. Erik mi-a mai scris de două ori în ultimele luni. O dată mi-a spus că îi pare rău și mi-a cerut să îl iert, altădată mi-a spus ca sunt fără suflet. L-am ignorat. Probabil erau scrise la beție, ambele. Antonio deja a programat vreo patru petreceri la piscină pe vara asta, i-am confirmat că voi fi acolo. Paula are un nou iubit frumos, mexican și epilat de care este foarte încântată și abia așteaptă să-l cunosc. Micaela am auzit că încă vorbește uneori cu Andi. Adică atunci când își amintește Andi care dintre cele 5 brunete cu care este combinat este Micaela. Pentru el, ea este ”Micaela-prietena Emei”. O dată mi-a spus Andi că s-au despărțit pentru că a înșelat-o cu una tot brunetă de 17 ani, dar apoi și-a dat seamă că o confundă. Și pe Micaela o confunda, dar și pe fata de 17 ani.

Aud pași care urcă pe scări. Prea liniște să fie Marc cu Maia. Xan intră în camera mea și se trântește pe pat fără să spună nimic. Are ochii închiși. Eu stau șocată și îl privesc. Da, tot ciudat e. E desculț, are aceiași bermude de sâmbătă și un tricou șifonat cu Led Zeppelin. De unde a scos tricoul ăla? Părul îi este ud. Tocmai a ieșit de la duș? El e tipul care întotdeauna miroase a fructe tropicale, se îmbracă de parcă ar fi ieșit dintr-un serial cu vampiri și are o atitudine specifică starurilor rock ciufulite și sexy. Acum stă dărâmat pe patul meu, în cel mai șifonat tricou pe care l-a purtat de când îl știu și nu a reușit să-și usuce nici măcar părul. Poate i s-a stricat foehnul și a venit să împrumute de la mine. Ce aberații pot gândi.

-Ăm, ești ok? întreb apăsând nesigură cuvintele

Nu răspunde, dar parcă încearcă să-și miște capul într-un sens aprobator. Mă ridic de la birou și mă așez pe pat. Îmi pun capul pe pieptul lui și îl iau de mână. Aud cum îi bate inima tare. Stăm așa 10 minute în care nu spune nimic, nu se mișcă. Poate a adormit.

Încerc să mă ridic, dar mă oprește. Ochii îi sunt roșii. Omul ăsta doarme noaptea? Mă trântește de pat și îmi ține mâinile în ale lui, deasupra capului meu. Nu mă așteptam la mișcarea asta bruscă după ce 15 minute abia dacă a reușit să respire. Mă privește cumva inuman. Și îmi analizează fața. Eu nu spun nimic, dar mi se pare aproape amuzantă situația. Ar fi un moment prost să râd? Îi sună telefonul. Are un ton de apel nou. Jace Everett- My angel loves the devil outta me. Tipul ăsta rocker ascultă muzică country? Acum situația e și mai amuzantă. Nici nu privește spre ecran. Începe să mă sărute pe gât. E clar, omul s-a tâmpit. Întâi nici nu vorbește, iar acum tot nu vorbește. Dar cine sunt eu să fac pe inabordabila? Își înfige mâna în coapsa mea, îmi ridică tricoul și începe să-și plimbe gura pe abdomenul meu. Nu l-am văzut niciodată atât de hotărât să mă facă bucăți. Practic aproape  mi-a rupt tricoul când l-a dat jos. Toată scena îmi aduce aminte de felinele care se luptă pentru pradă. Tot pe o melodie a lui Jace Everett. Iar e dictatură? Chiar și în patul meu?

Pe hol se aud râsete. Marc și Maia categoric urcă. Xan se ridică în jumătate de secundă și închide ușa. Eu mă ridic și mai rapid.

-De ce te-ai ridicat? întreabă ridicând o sprânceană și vizibil amuzat

-Nu poți sa faci ce vrei tu și la mine în cameră. răspund hotărâtă

-Pot să fac ce vreau eu, oriunde, unșpe.

Atunci îi prind tricoul ăla șifonat și îl dau jos. Mă ridică în brațe și mă lipește de perete. Cum de am ajuns să dezbrac cel mai frumos tip pe care l-am văzut vreodată, la mine în cameră? Acum un an eram doar tipa nouă în oraș.  Tobele alea încă se aud în creierul meu și sunt tot mai enervante.

Ne sărutăm și toate galaxiile din univers n-ar putea să cuprindă senzațiile care îmi treceau mie prin corp în momentele alea. Da, așteptam momentul ăsta, dar nu mă grăbeam. Și pare că nici el nu se grăbește, dar continuă cu hotărâre să îmi scoată hainele una câte una. Și eu să îi scot hainele una câte una. 

Când suntem întinși pe pat și mă sărută pe gât coborând ușor, îi simt inima bătând cumva frenetic, dar nici un gest sau cuvânt nu-l trădează.

 

Pentru un singur moment, s-a oprit și m-a privit, parcă analizându-mi expresia feței și cerând un acord tacit. Un acord pe care i-l dădeam nu doar cu expresia feței, dar cu tot corpul care îl dorea.

Marți, ora 6:45. Alarmă idioată. Realizez că sunt complet dezbrăcată și stau cu capul pe un tip la fel de dezbrăcat. Al meu frumos cu șase pătrățele, deschide ochii și mă sărută pe frunte.

-Oprește chestia aia și dormi. spune încet

-Trebuie să mergem la școală dacă vrem să nu mai facem a 12-a o dată. spun abia deschizând ochii

-Nu sună atât de rău.

-Nu terminat a 12-a, nu BAC, nu facultate. continui în aceeași manieră

-Asta e ceea ce îți dorești tu? întreabă cu vocea slabă și obosită

-Tu nu vrei asta?

-Nu contează mereu ce vreau eu.

Nu contează? E liderul celor care fac legea în orașul ăsta. Mereu contează ce vrea el. Mereu, fără excepție. Se ridică și începe să se îmbrace.

-După ce termini cu chestia aia pe care ți-o dorești, vrei să vii la mine?

A întrebat asta de parcă ar fi ceva absolut normal și la ordinea zilei. Și chiar ar fi, doar că nu am mai fost niciodată la el. Cum ar trebui să arate casa lui Xan pe interior? Cum ar trebui să fie familia lui? Adică îi știu doar din vedere, nu am vorbit niciodată cu ei. Chiar sunt sătulă de cântecul ăsta idiot de luptă!

31 ~ Liniștea de dinaintea unui cutremur