31 ~ Liniștea de dinaintea unui cutremur

Raze calde de soare intră îndrăznețe pe geamul sălii de clasă numărul 19 din singurul liceu din Camin. Din întâmplare sau nu, exact la casa cu același număr 19 de pe Round Street voi merge peste doar câteva ore. Deși acel cântec de luptă viking încă se aude undeva în fundal, acum este acoperit și redus tot mai des la tăcere de alte ritmuri care se potrivesc mai bine zilelor fierbinți de vară. 

Romina și-a întors tot corpul spre banca lui Andi, iar acesta în mod neobișnuit, nu doarme, dar îi povestește despre vizita lui la universitatea la care au de gând să se înscrie amândoi. Se pare că arta este pasiunea lor comună. Vor merge la aceeași Facultate de Arte, în același campus universitar dintr-un oraș aflat la malul mării, la doar 200 km de Camin. Andi va studia muzica, iar Romina va studia moda. Vorbesc cu entuziasm despre portofoliile lor, despre examenul de admitere, despre cum vor fi nevoiți să locuiască în acest nou oraș despre care eu nu știu mare lucru. Andi are deja rezervată o cameră în apartamentul cuiva, iar Rominei părinții i-au cumpărat propriul apartament în oraș, foarte aproape de campus.

Și așa toți cei de vârsta mea și-au plănuit vara, toamna, următorii 5 ani și tot restul vieții. Chiar și Lisa care mai are încă un an de liceu, știe exact ce vrea să facă cu viața ei. Eu sunt singura care nu are nici cea mai vagă idee încotro ar trebui să o ia. Cel puțin în prima zi de școală din acest an știam unde vreau să-mi petrec următoarea vară și toate zilele care vor urma după. Știam că vrea să mă întorc acasă. Iar acum, știu doar că dacă gravitația nu m-ar forța, nu aș putea alege dacă să fiu prinsă de sol sau să plutesc în derivă.

În drum spre casă, soarele se afla în mijlocul cerului și încălzea tot ce se așeza sub el. Lisa și Claudiu nu au fost azi la cantină și mă îndoiesc că au ajuns măcar pe la școală considerând că mașina lui Claudiu este încă parcată în fața casei de vis-a-vis și nu cred că a fost mișcată vreun centimetru în ultimele zile. Nici perdelele de la camera Lisei n-au fost trase tot de atâtea zile. Mă întreb când vor rămâne fără apă și mâncare. Tot vor fi nevoiți să iasă în civilizație când familia Lisei se va întoarce din vacanță.

Urc rapid scările descălțându-mă din mers, în timp ce aud vocea tatei care vorbește la telefon destul de aprins cu cineva. Intru în cameră, îmi scot hainele, le arunc pe pat și pe lângă pat după care pornesc apa la duș și mă spăl fără să am timp să aștept ca apa să se încălzească suficient. Îmi spăl dinții într-un timp record și parcă aud vocea dezamăgită a dentistului meu. Xan mă așteaptă la el în 15 minute și eu trebuie să arat cât de cât prezentabil când merg prima dată la Xan acasă. Nu știu dacă familia lui va fi prezentă, dar ar putea fi. Gândul ăsta îmi pune un nod în gât, dar nu am timp pentru asta acum.

Blugi albaștri, tricou negru cu Metallica și teniși negri joși. Ce poate fi în capul meu să port un tricou cu Metallica când merg prima oară la iubitul meu acasă?! Ce părere și-ar face mama lui? Deși ar putea fi fană Metallica și atunci aș da lovitura. Îl dau jos și realizez că tocmai l-am numit pe Xan ”iubitul meu”. Aleg un alt tricou ceva mai inocent cu o girafă pe un fundal alb. Ok. Acum mă îmbrac ca un copil de grădiniță. Un sentiment de panică mă cuprinde până în vârful degetelor când realizez că mai am 5 minute și nici o șansă să nu întârzii. Grădiniță sau nu, măcar de-aș putea fi o dată în viața mea punctuală. Părul este așa cum a fost toată ziua și arată prezentabil, dar machiajul lipsește cu desăvârșire.

Reușesc printr-o luptă psihică intensă să cobor scările fără machiaj, să îl salut rapid pe tata care încă vorbește la telefon și să merg aproape alergand pot spre casa numărul 19. Cineva m-ar putea vedea alergând spre casa lui Xan ca o disperată și ăsta ar deveni subiect de bârfă timp de zile bune în Camin. 

Când ajung în fața casei cu tencuială galbenă arsă de soare, mă opresc și încerc să respir regulat. Este evident că nu au mai renovat casa de ani buni și ar fi nevoie. Este o clădire relativ mare, dar minusculă în comparație cu alte case de pe Round Street. Categoric premiul pentru cele mai mari și impunătoare case din Camin este disputat între casa Rominei și casa lui Mihai.

Mă apropii de ușa din lemn de la intrare și încerc să alung nodul ăla din gât și cântecul de luptă care se aude tot mai intens în creierul meu. Folosesc soneria și aștept. După aproximativ jumătate de minut, o fetiță șatenă cu ochi negri pătrunzători îmi deschide ușa și mă privește părând să fie puțin confuză. Ochii ăia i-aș recunoaște oriunde. De parcă i-ar fi furat ochii lui Xan și i-ar folosi acum să-mi citească mie sufletul. Sunt destul de sigură că este sora mai mică pasionată de balet. Totuși, părul ei are o culoare mai deschisă decât cel al lui Xan, iar pielea ei este cu câteva nuanțe mai închisă decât a lui.

Și stau și nu spun nimic. Ar trebui să spun ceva. Ar fi trebuit să-l sun înainte? Dar el a spus ora 3 și acum e ora 3, iar eu sunt aici.

-Bună. reușesc să spun într-un final și să forțez un zâmbet

-Tu ești Ema? întreabă fetița cu o expresie a feței serioasă

-Da. Xan...

Dar nu reușesc să-mi termin propoziția când copilul ăsta de un metru și jumătate dovedește mai multă încredere de sine decât am reușit eu. Îmi întinde mâna ei dreaptă și se prezintă serioasă.

-Eu sunt Elina Zdravcheva, sora lui Xan. Sunt încântată să te cunosc.

-Ema Castillo. Și eu sunt încântată să te cunosc. iar atunci am zâmbit fără să forțez nimic

Și am primit un zâmbet la schimb. Numele de familie al lui Xan îmi tot sună cu ecou în urechi în timp ce intru în ceea ce pare a fi un living cu canapele și șemineu. Crescând într-un apartament mic, nu am reușit niciodată să învăț denumirile sofisticate ale încăperilor din casele mari ale oamenilor bogați. Doar că asta nu era casa unor oameni bogați. Încăperea este decorată în culori pastel, iar șemineul este vizibil nefolosit de ceva timp. În locul în care ar trebui să fie focul, acum sunt coloane de cărți așezate meticulos una peste alta. O fereastră imensă acoperită de o perdea transparentă oferă vedere spre munții care pot fi văzuți perfect din capătul străzii, dar se pare că tot la fel de perfect se văd și din livingul sau holul lui Xan.

În timp ce Elina merge să îmi aducă un pahar cu suc pe care a insistat să mi-l ofere, aud pași venind de la etaj spre scările din stânga mea. Xan coboară îmbrăcat cu pantaloni negri sport, un tricou verde pe care scrie Metallica și este desculț. Are părul ciufulit și zâmbește de parcă tocmai ar fi fost la război și ar fi câștigat. Fără să spună vreun cuvânt, mă cuprinde cu brațele și mă sărută ușor, după care mă privește cu același zâmbet.

-Ai întârziat și fața ta arată diferit. Îmi place. spune în timp ce slăbește strânsoarea cu care mă ține în brațe

-Am întârziat doar câteva minute. răspund inocentă

-Începusem să cred că va trebui să trăiesc singur de acum. Deja începeam să accept viitoarea mea viață de pustnic.

-Ai găsi pe altcineva, nu ai fi pustnic.

-Pe cine să găsesc? Blondele nu le-aș mai vrea pentru că mi-ar aminti de tine și pe restul nu le-aș mai vrea pentru că nu mi-ar aminti de tine.

Tipul ăsta și cuvintele lui. Scriitor trebuia să se facă. Dar în loc să scrie, alege să-mi facă mie mintea praf.

Elina se întoarce cu trei pahare cu suc de portocale și le așează pe măsuța de cafea de lângă șemineu. Pare o invitație evidentă și serioasă să mă așez pe canapea și să servesc suc. 

Xan mă privește o secundă nedumerit, după care zâmbește amuzat și ia un loc lângă mine pe canapea. Elina se așează și ea pe canapeaua de pe cealaltă parte a mesei și mă privește serioasă în timp ce soarbe o gură de suc.

-Tu de când bei suc de portocale? o întreabă Xan

-Ema a spus că preferă sucul de portocale și mi s-a părut nepoliticos să nu-l încerc și eu.

Copila asta mă surprinde cu fiecare replică. Modul în care formulează propozițiile și accentuează cuvintele prin mimică este impresionant pentru vârsta ei de 12 poate 13 ani. Mă și mir că știe unele cuvinte.

-Deci de cât timp vă cunoașteți și ce natură are relația voastră? întreabă Elina serioasă în timp ce pune sucul pe masă și își așează cu grijă mâinile împreunate pe genunchi, semn că așteaptă un răspuns serios

Încep să cred că ea a aranjat cărțile în șemineu. Aștept ca Xan să spună ceva, dar poate eu ar trebui să spun ceva. Răspunsul la prima parte a întrebării este simplu, dar nu m-aș risca să încerc să răspund la a doua parte.

-Ne știm din toamnă și nu am stabilit încă natura relației noastre. răspunde Xan punând accent pe ultimele trei cuvinte

-Înțeleg. spune Elina mișcându-și capul ușor aprobator, dar evident nemulțumită

-Xan mi-a spus că ești pasionată de balet. mă aud spunând pentru a umple golul din conversație

-Practic baletul de când știu să merg. Ar fi frumos dacă ai vrea să vii cu Xan la spectacolul de luna viitoare.

-Dacă am să fiu în oraș, am să vin cu siguranță. răspund eu zâmbind și fiind total inconștientă de cutremurul pe care avea să-l pornească replica mea inofensivă doar câteva zile mai târziu

-Vei merge la facultate? continuă Elina vizibil interesată

-Da. răspund simplu

-La ce facultate?

-Ăăm nu am hotărât încă.

Se aude o cheie învârtindu-se și ușa de la intrare se deschide. Înăuntru apare o femeie scundă și slabă cu părul șaten amestecat cu fire albe cărând o sacoșă albastră. Xan țâșnește efectiv de lângă mine și în jumătate de secundă ajunge să ia din mâna femeii sacoșa și să-i arunce o privire dură.

-Te-am rugat să nu mai mergi singură la cumpărături. Eu și Elina eram aici. îl aud pe Xan spunându-i femeii pe un ton dur și aproape șoptit

-Iar eu v-am rugat să nu vă mai faceți atâtea griji. Văd că avem musafiri. răspunde femeia privind zâmbitoare spre mine

Observ că ochii ei sunt verzi ca firul de iarbă primăvara.

-Ea este Ema. spune Xan

-Încântată să te cunosc, Ema. Eu sunt Vesilia. Tricoul tău îmi amintește de vacanța noastră într-un safari. Xan avea 5 ani, iar Elina încă nu apăruse pe lume, iar noi am mers...

Și a continuat să-mi povestească despre acea vacanță și despre alte momente din copilăria lui Xan, dar nu a ezitat nici să întrebe lucruri despre mine. Deci această femeie este mama lui Xan. 

După 30 de minute petrecute în casa de la numărul 19, am realizat că nu avusesem habar cât de unită este familia lui și nici cât de mult poate o mamă și o soră să povestească și să întrebe.

Ora 16:15. Eu și Xan suntem așezați pe patul din camera lui care este surprinzător de simplă. De la un posibil zeu al plajelor exotice cu aspect de star rock te-ai aștepta să aibă o cameră puțin diferită. Poate mai multe lucruri sau un contrast mai puternic. În schimb tot ce se află în camera lui Xan este un pat mare așezat în mijloc, un șifonier simplu închis la culoare și un televizor prins pe perete. De sub pat am putut observa ieșind colțul unui rucsac și poate capătul unui laptop alb. Sub televizor se află câteva zeci de cărți așezate direct pe podea, aranjate în același stil precum cele din șemineu. Deci poate el le-a aranjat și pe cele din șemineu. Trebuie să recunosc că am fost surprinsă de prezența cărților în camera lui. Am avut de multe ori în conversațiile noastre senzația că s-ar putea să citească cărți, dar acum mi s-a confirmat.

-Care este natura relației noastre, unșpe? întrebarea a venit din senin și el a facut-o să sune cumva comic, dar era evident serioasă

-Tu care vrei să fie? răspund eu

-Te las pe tine să decizi asta.

-Adică îmi dai mie atâta putere? întreb în timp ce îmi pun corpul peste al lui și îi privesc fața

Îmi dau seama că dacă până atunci nu eram sigură, în acel moment mi-a fost clar că îl iubesc. Îi iubeam ochii, buzele, cuvintele, misterul, mirosul și prezența. Iubeam fiecare moment petrecut împreună. Pata aceea din naștere pe care o avea pe umărul drept, o iubeam și pe aceea. El îmi spusese că mă iubește și deși am fost puțin sceptică, acum eram hotărâtă să-l cred chiar dacă ar putea fi o greșeală. Dar îmi voi asuma riscul.

-Puterea e mereu a poporului, unșpe. Dictatorii sunt doar niște prefăcuți.

Clar a citit cărțile alea.

-Te iubesc. mă aud spunând sigură pe mine

Mă privește o secundă fără nici o expresie, după care zâmbește și mă sărută apăsat.

-Aș vrea să știe toată lumea asta. Ăsta e răspunsul la întrebarea ta. Mi-ar plăcea. Dacă vrei și tu. continui eu

Probabil vocea mea a sunat puțin nesigură sau puțin speriată. După 3 secunde, s-a ridicat și a pornit hotărât spre geamul de la camera lui care dădea spre stradă. Eu am rămas uimită pe pat. A deschis geamul și și-a întors capul un moment spre mine zâmbind, aproape râzând.

-Nu știu dacă voi reuși să spun tuturor oamenilor din toată lumea, dar voi începe cu strada asta.

-Ce? Xan! Nu la asta mă refeream! spun eu râzând și încercând să-l opresc

Își întoarce fața înspre stradă și începe.

-Vreau să știți

Și se oprește să respire. Vocea lui este practic un strigăt.

-Că eu și Ema Castillo ne iubim

Altă pauză de respirat.

-Mă iubește, tocmai mi-a zis.

Eu râd și încerc să-l opresc, dar el, se ține cu hotărâre de pervazul geamului și tulbură liniștea de pe Round Street. O văd pe bunica lui Claudiu din casa vecină ieșind în curte cu mâinile în șolduri și privind spre geamul la care Xan continuă să strige. Încă doi copii din curtea de vis-a-vi se opresc din jocul lor cu mingea și privesc uimiți. În depărtare pe stradă văd mai multe siluete, unele chiar ieșind în mijlocul străzii să afle despre ce e vorba și cine e lunaticul care urlă în halul ăla. Liniștea unei zile călduroase de iunie tocmai a fost întreruptă de Xan cel teribil. Am impresia că până și geamul de la camera Lisei este acum deschis. Cel puțin jumătate din Round Street știe despre sentimentele mele. Și ale lui.

-Și eu o iubesc.

32 ~ Timpul, locul și oamenii

După 3 ani de la ultima postare a unui capitol, am decis că ar fi momentul să continui și să finalizez povestea. Desigur, momentul potrivit ar fi fost acum 3 ani, dar voi merge pe ideea ”Mai bine mai târziu decât niciodată”. Povestea are un final în capul meu de când am început să o scriu, dar acum va avea și un final ”bătut în cuie” pe acest blog. A fost o lipsă de respect din partea mea față de mine în primul rând, dar și față de cititori să mă opresc din scrisul acestei povești. Motivele pentru care m-am oprit sunt diverse, dar nu suficiente cât să scuze faptul că m-am oprit. Cu siguranță se poate vedea și o diferență în stilul de a scrie deoarece 3 ani schimbă multe. 

Dacă ai orice sugestie sau întrebare, nu ezita să lași un comentariu mai jos sau pe pagina de Facebook Lia Voice.