Nu am locuit mereu în
Camin. Primii 18 ani i-am trăit la 153 km spre vest de Camin. 153 de
kilometri acum par a fi ani lumină depărtare.
Să mă mut în Camin, a fost decizia mea, după care a fost regretul meu.
Dacă e să mă întreb ce
cred acum despre faptul că am locuit în Camin 365 zile, n-aș știi cum să o spun
mai bine decât: Mă bucur că s-a întâmplat, bine că s-a terminat.
Dar să începem de la începutul poveștii. Primul meu contact indirect cu acest loc uitat de lume și de multe ori ignorat de orice divinitate a avut loc într-o vară așa cum sunt toate verile. Părinții mei fiind sătui de aglomerația marelui oraș în care am trăit eu primii 18 din viață, au hotărât că e timpul pentru o schimbare. Așa au decis că ar fi o idee excelentă să se mute în acest loc înconjurat de nimic și al cărui nume nu are vreo explicație. Camin. Oraşul stupid de care nu a auzit nimeni şi în care nu vine nici o persoană nouă, niciodată. Noi, desigur, am fost excepţia care a întărit regula. Au cumpărat și renovat singura cafenea din acest nicăieri, urmând să cumpere și o casă pe o stradă de la periferie, iar după toate astea, mutatul a fost ca ”zis și făcut”. Pentru ei.
Pe mine nu mă putea obliga nimeni să mă mut în acest Camin care mie îmi suna de parcă m-aș muta într-un sat de-ăla unde se țin încă șezători și hore în Căminul cultural. Nu că aș avea eu ceva cu satele, căminele culturale, șezătorile sau horele, dar mie îmi plăceau camera mea înghesuită, apartamentul nostru mic, orașul meu zgomotos și prietenii mei din copilărie. Voiam să continui să merg la liceu cu metroul, să mă strecor printre milioanele de oameni agitați adunați între zgârie-nori, să aud în fiecare noapte din patul meu zumzetul care nu e stins nici măcar de ore târzii.
Spre deosebire de mine care am luptat cu îndârjire pentru ce era al meu, fratele meu s-a lăsat ușor convins. El oricum se muta doar teoretic. Deoarece practic el se întorcea la facultate în orașul meu și urma să locuiască doar în weekend-uri în acel Camin.
Și cum spuneam, eu am dus lupte aprige cu ei, dar și ei cu mine. Minoră nu eram, deci cu forța nu mă puteau duce. Singura lor armă era șantajul emoțional. Într-un final, după perseverență și insistență, părinții mei au cedat. Puteam să-mi continui viața exact așa cum o făcusem în ultimii 18 ani.
Dar soarta îți râde în nas uneori exact când ai impresia că ți-a răsărit soarele pe stradă.
După doar o lună de la
aparenta mea victorie, eu și Erik ne-am despărțit. Ochi căprui, păr roșcat, un
zâmbet inocent de copil. Ne cunoaștem de...să mă gândesc...nu-mi amintesc vreun
moment al existenței mele în care să nu-l fi cunoscut pe Erik. Ne-am născut în
același an, el 4 luni mai târziu decât mine. Am locuit toată viața în aceeași
clădire, el cu un etaj mai sus. Am mers la aceeași școală generală, după care
la același liceu, am avut mereu același grup de prieteni. Am crescut împreună,
am învățat împreună și într-un anumit moment, în urmă cu 2 ani, am ajuns să
avem o relație în care era mai mult decât prietenie. Aveam planuri împreună.
Visam să călătorim și alte nebunii. Credeam că știu totul despre Erik și că el
știe totul despre mine. Credeam.
Momentul în care am aflat că el este împreună și cu altcineva de câteva luni și mi-a spus că vrea să ne despărțim, am simțit cum lumea întreagă se dezintegrează. Bucată cu bucată și nu mai rămânea nimic. La început simțeam nu ură sau tristețe, dar dezorientare și un ocean întreg de furie. Atâta furie că m-am dus la el, i-am deschis ușa apartamentului când nu era nimeni acasă cu cheia pe care o aveam de când eram mici, i-am scos toate hainele din dulap și i le-am aruncat pe geam de la etajul 9, după care am luat de acolo tot ce îmi aparținea, i-am lăsat cheia pe masa din bucătărie și am plecat. Nu m-am mai întors niciodată în apartamentul lui.
Nu sunt mândră că i-am aruncat fostului toată garderoba în mijlocul străzii, dar trebuie să recunosc că e o poveste bună de spus nepoților. Un exemplu bun de ”așa, nu”.
Deși tot cartierul, toți vecinii și inclusiv părinții mei au reacționat într-un fel sau altul, Erik nu a reacționat. Mi-aș fi dorit să reacționeze. Mă ignora. Iar gândul că Erik mă ignoră și este cu un etaj mai sus împreună cu altcineva, ba mă scotea din minți, ba mă făcea îngrozitor de tristă. Alternam între momentele în care rupeam și aruncam lucruri primite de la el și momentele în care refuzam să mă ridic din pat și doar plângeam întrebându-mă fel și fel de lucruri, care mai decare mai dureroase. Ba voiam să mă sune, ba voiam să-l sun. Nici una nu s-a întâmplat. Părea că orice a simțit vreodată în viața lui pentru mine, acum a dispărut pe vecie și nici praful nu se mai așeza pe sentimentele lui pentru că nu mai existau. Evaporate în neant. De parcă ultimii 18 ani nu ar fi existat. De parcă eu nu aș fi existat.
După câteva zile, mă simțeam ceva mai stăpână pe propria viață și reușeam să nu mai izbucnesc în plâns când vedeam bolul de popcorn din care mâncam împreună când ne uitam la televizor. Deși situația părea chiar promițătoare, totuși simțeam nevoia unei schimbări ceva mai serioase. Erik era în blocul meu, în liceul meu, în grupul meu de prieteni și în capul meu. Voiam să fiu departe de el, de noua lui iubită și de orice mi-ar fi amintit de relația mea cu el. Iar singurul loc la care mă puteam gândi era acel Camin.
În luna august, am hotărât că un an departe de casă ar putea să-mi aducă anumite beneficii. Adică n-ar fi o tragedie. Nu este atât de departe încât să nu-mi pot vizita prietenii, dar suficient de departe cât să nu trebuiască să-l văd pe Erik zilnic la liceu și să-i aud pașii în apartamentul de deasupra. Camin ar putea fi o schimbare de peisaj chiar bună. Aș ieși din mediul ăsta în care absolut totul îmi amintește de el, iar după un an, m-aș putea întoarce acasă, m-aș putea înscrie la facultate și cel mai probabil nu ar mai exista vreun sentiment negativ față de Erik care să-mi tulbure viața. Poate am chiar noroc și Erik e răpit de extratereștri sau mâncat de o plantă carnivoră.
În data de 15 August decizia era luată, bagajul era făcut și eram deja în mașină împreună cu fratele meu. Aveam să regret decizia aia în fiecare zi în următoarele luni.
Am ajuns în Camin undeva
în jurul orei 9 dimineaţa. Am intrat pe singurul drum de acces. De la
intrare se vede o adunătură de clădiri joase, cea mai înaltă având probabil
maximum trei etaje, urmate în depărtare de munți înalți cum nu mai văzusem în
viața mea. Pe cealaltă parte a orașului se află doar munți, nici o șosea,
nici un alt oraș. De parcă acolo ar fi însuși capătul lumii.
A durat 10 minute să străbatem cu mașina orașul dintr-o parte în cealaltă pentru a ajunge la casa în care părinții mei locuiesc deja de o lună. Pe tot parcursul drumului, am văzut exact trei persoane. Ori nu prea locuiește nimeni pe aici, ori sunt toți vampiri. Mda. Bun venit în Nicăieri.
La numărul 11 se află o casă frumoasă cu tencuială roşie, aşezată pe o stradă aproximativ dreaptă numită inexplicabil „Round Street”. O stradă plină de case care decare mai mari și mai impunătoare. În afară de aceste case, mult nimic și multă liniște. Căldura parcă făcea totul să pară chiar mai pustiu. Am aruncat o privire rapidă spre celălalt capăt al străzii și am văzut că se termină cu un câmp, iar apoi niște dealuri, după care urmează munții. Par să fie aproximativ 20 de case pe strada asta și deși e la periferia orașului, durează doar 5 minute să ajungi în centru cu mașina. Nu că aș avea eu mașină. În familia mea, mașinile nu se fac cadou. Fratele meu, Marc, a lucrat o grămadă de veri ca să aibă acum acest BMW negru pe care susține că îl adoră.
Spațiul din noua mea cameră este dublu față de cel din adevărata mea cameră. În mijloc este așezat un pat superb într-un stil oarecum vechi, cu baldachin. Oare ce am făcut pentru a merita un asemenea pat? Nici nu mi-am dorit vreodată vreun baldachin sau perdele albe atârnate de-asupra patului meu. Știu că părinții mei au păstrat o parte din mobila rămasă de la cei care au locuit aici înainte. Dar cine sunt oamenii ăia care au trăit aici și au dormit în genul ăsta de pat?! Pe unul dintre pereți sunt pictate cu o vopsea ștearsă de timp flori multicolore. Într-un colț se află un birou simplu care este evident cumpărat recent și nu se potrivește estetic cu restul încăperii. Două uși apar pe pereți opuși: una duce spre o baie minusculă, iar cealaltă spre ceea ce pare a fi un dressing ceva mai mare decât baia.
În acea primă zi nu cunoşteam pe nimeni în Camin și nimeni nu mă cunoștea pe mine. În timp ce despachetam râdeam în sinea mea gândindu-mă că sunt fata abia sosită în oraş. Câte romane nu încep aşa?
După prima săptămână în Camin, încă mă simţeam o străină. În propria casă, în acest nou oraș. Remarcasem că majoritatea oamenilor se salutau între ei pe stradă. Eu nu eram salutată de nimeni şi nu salutam pe nimeni. Chiar eram o străină. Fata conectată la chat 24/24. Acolo nu mă simţeam străină.
Mama m-a întrebat tot în acea primă săptămână dacă îmi place în Camin. I-am răspuns că e un oraş mic plin de oameni care se uită ciudat la mine pe stradă deoarece nu mă cunosc. A început cu priveşte-o ca pe o experienţă, sunt sigură că oamenii care spui tu că te privesc ciudat de fapt abia aşteaptă să te cunoască, oricum peste un an vei merge la facultate. Avea dreptate. A fost o experienţă, oamenii nu s-au mai uitat ciudat la mine după un timp şi am mers la facultate.
În primul weekend am
invitat-o pe Paula în noua noastră casă roşie de la numărul 11. Paula a primit
oficial titlul de cea mai veche prietenă a mea considerând că
sufletul meu pereche dintotdeauna tocmai renunțase la acest titlu. Am trăit un
sentiment de home sweet home când am văzut-o parcând. Îmi
venea să mă urc în maşina ei, să o oblig să conducă oriunde, dar afară din
Camin. Desigur, nu am făcut aşa ceva. Paula a stat două zile. După ce a plecat,
mi s-a făcut din nou dor de casă, deşi eram acasă.
În continuare nu eram salutată de nimeni, nu cunoşteam pe nimeni şi în continuare Camin era un oraş plin de oameni care mă priveau ciudat. Dacă în prima săptămână am încercat să gândesc pozitiv şi să dau o şansă noului oraş, în a doua săptămână îmi era respingător de-a dreptul. Mă enervau oamenii pe care nu îi cunoşteam, mă enerva liniştea, mă enervau maşinile scumpe care treceau zilnic pe Round Street.
Undeva în al treilea
weekend fratele meu, Marc, m-a convins că ar fi bine pentru mine să ies din
casa roșie și să încerc să interacționez cu restul orașului. M-am gătit cum am
știut mai bine și am mers împreună în localul pe care îl cumpăraseră părinții
mei. Este amplasat în centrul oraşului și este singurul loc deschis noaptea în
Camin. Deasupra intrării din sticlă fumurie, sunt aşezate cinci litere
fosforescente: S H I N E.
Deja stăteam la bar cu
Marc de aproximativ 5 minute și așteptam o limonadă când am observat o masă în
jurul căreia e așezat un grup de oameni deosebit de zgomotoşi. Masa lor albă
este în colțul cel mai îndepărtat față de ușă al încăperii, iar ei sunt în jur
de 10 persoane. Toți în local par să se simtă bine și confortabil, dar acești
10 oameni par atât de bine și confortabili de zici că ar deține nu doar
localul, dar întregul Univers cu planete și toate alea.
O fată cu părul vopsit roșcat și o rochie galbenă mi-a atras prima atenția deoarece probabil rochia aia e vizibilă și din spațiu. În timp ce îi privesc pe fiecare în parte, realizez că aproape toţi îmi par cunoscuţi şi sunt sigură că una dintre fete, cea care are părul negru prins într-o coadă de cal, locuieşte pe Round Street. Eu mă holbez la masa lor și implicit la ei, dar observ că nu sunt singura. Multe persoane din local, din când în când, privesc spre masa zgomotoasă șușotind altora ceva sau pur și simplu parcă așteptând.
La un moment dat, un tip şaten care stătea pe marginea canapelei la masa zgomotoasă, îmi aruncă o privire curioasă pentru câteva secunde, întrebându-se probabil cine sunt, după care își reia într-un mod degajat conversaţia.
Da, tocmai mi s-a confirmat că sunt tot o străină. Acela a fost singurul moment în care cineva de la acea masă zgomotoasă mi-a aruncat vreo privire. Cei de la celelalte mese, îmi aruncau nu doar câte o privire, dar mă îngropau în priviri curioase. În schimb, fratele meu este salutat de aproape toată lumea din local şi una din trei fete îi zâmbeşte de parcă l-ar cunoaşte dintotdeauna. Marc este mai mare decât mine cu un an și jumătate şi a fost mereu mai priceput la tot ce ţine de socializare.
Zilele au continuat în
acelaşi stil. Oamenii în continuare nu mă salutau, dar unii dintre ei nu
mă mai priveau ciudat, probabil se obişnuiseră cu fața mea.
Într-o zi în care eram într-o stare de spirit mai bună decât în ultimele săptămâni, am hotărât să ies în fața casei fără absolut nici un motiv special. Pur și simplu voiam să fiu în afara pereților care simțeam că încep să mă sufoce.
Am stat câteva minute afară și inițial m-am simțit puțin penibil stând acolo fără rost, iar când vreo mașină trecea, mă prefăceam preocupată uitându-mă într-o parte sau în alta, parcă așteptând pe cineva. Dar nu aveam pe cine să aștept, știam că nu va veni nimeni. Am analizat o vreme casele de pe Round Street. În dreapta este o casă veche și simplă cu un singur etaj despre care știu că este nelocuită, iar casa din stânga este poate cea mai înaltă de pe stradă, având un stil ceva mai modern decât restul, cu geamuri mari și construită la aproximativ 20 m de șosea în timp ce restul caselor sunt toate construite mai aproape. Este și singura casă care are curtea din față îngrădită. Cu siguranță aici locuiește cineva deoarece au fost momente în care am văzut oameni intrând și ieșind, în același timp au și doi câini care aleargă toată ziua prin curte. Probabil de-asta și-au îngrădit curtea.
În timp ce analizam casa de vis-a-vis și eram cumva fermecată de aerul aristocrat pe care îl are, ușa de la intrare se deschide și o fată brunetă într-o rochie albastră subțire de vară și sandale apare din casa aristocrată și mă privește o secundă nedumerită, după care pe față îi apare un zâmbet. Am recunoscut-o instant. Bruneta de la masa zgomotoasă. Știam că locuiește pe Round Street, dar habar nu aveam că locuiește fix în casa de peste drum de a mea. Se uită spre intrarea pe stradă și pare că ea în comparație cu mine, chiar așteaptă pe cineva, nu doar stă fără sens și admiră arhitectura.
Este șansa mea să cunosc pe cineva. Dacă nu-mi cunosc nici vecinii, cum pot spera să nu mai fiu privită dubios de oamenii din orașul ăsta enervant?
-Salut. mă aud eu rostind cu o voce de parcă voiam să fiu oriunde altundeva, doar acolo nu
Salut?! Cine vorbește așa?! Poate nu m-a auzit. Ochii ei mă privesc fix. A auzit.
-Bună. Auzisem că avem vecini noi, dar nu părea credibil. răspunde zâmbind în timp ce pare că vrea să facă un pas spre mine
În sfârșit vorbesc cu cineva. Nu știu cum, dar s-a întâmplat și asta. Dintr-o dată, o mașină decapotabilă albastră intră pe stradă accelerând și oprește exact între mine și vecina mea de vis-a-vis. Din maşină a coboară un tip şaten, ciufulit şi slab care îi dă fetei un teanc de cărți și au o scurtă conversație. Ar trebui să intru în casă? Este dubios că stau aici fără motiv și mă uit la ei? Nu am avut timp să-mi răspund până când amândoi s-au întors înspre mine. Atunci i-am văzut lui fața. Și el era la masa zgomotoasă. Este cel care stătea pe marginea canapelei.
-Hei. Tu ești aia care se
holba la mine în Shine. în timp ce vorbea, i-a apărut un zâmbet ușor
perceptibil pe faţă
Probabil în acel moment
aveam o expresie panicată şi nici nu am reuşit să răspund nimic, eram
surprinsă.
-Stai calmă, nu mă
deranjează femeile care se holbează la mine. Sunt Andi.
El se apropie de mine
râzând în timp ce îmi întinde mâna pentru a face cunoştinţă. Verdele din ochii
lui este prea puțin perceptibil acum că pleoapele i se închid pentru un zâmbet.
Ar putea la fel de bine să fie ochi căprui cu o urmă de verde și doar cu lumina
potrivită să îi vezi complet verzi.
-Ema. M-am mutat aici de curând. răspund încercând să par degajată
În realitate eram în
extaz. Vorbeam cu cineva din nicăieriul ăsta.
-Stai liniștită că toată
lumea știe. Pe Lisa bănuiesc că o cunoşti. continuă el făcând
semn spre fata care venea și ea zâmbind spre noi
Toată lumea știe ce?
Că m-am mutat aici? Știu că e un oraș mic, dar chiar atât de mic? Cu siguranță
este evident că mă simt puțin inconfortabil în această situație. În mod normal
ar fi trebuit să o cunosc, doar este vecina mea de vis-à-vis.
-Sunt
Lisa. intervine ea continuând să zâmbească
Andi şi Lisa sunt primii
oameni din Camin care au vorbit cu mine. Am aflat că Andi locuieşte în centrul
oraşului, lângă primărie. Câteva săptămâni mai târziu am aflat că este fiul
primarului. Ei nu se uitau ciudat la mine și cel puțin pentru două persoane din
acest nicăieri, nu mai eram o străină.
Începe să semene tot mai
mult cu un roman: fata abia sosită în oraş îşi face prieteni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu